Luiza Radulescu Pintilie
„E bine ca timpul care se scurge să nu ne macine şi să ne piardă asemenea unui grăunte de nisip, ci să ne împlinească, e bine ca timpul să fie o construcţie!” (Antoine de Saint Exupery)
Dacă în apropierea zilei Sfintei Marii înfloresc trandafirii este un semn că toamna va fi lungă. Da, trandafirii şi-au făcut timp să reînflorească , dăruindu-ne frumuseţea unei veri negrăbite să plece şi iluzia unei toamne ce va întârzia venirea iernii. Dar noi, noi suntem, oare, pregătiţi să vedem că, în scurgerea sa, până şi timpul îşi mai încetineşte trecerea, lăsând răgaz să-i vedem mai bine frumuseţile, să-i simţim mai adânc parfumul, să-i auzim mai clar ecourile, să-i înţelegem mai bine rostul ?
Nu cumva trăim prea mult pe repede înainte şi atât de tare ne-am obişnuit în rotundele învârtiri de carusel ale vieţii de fiecare zi încât ne speriem ori de câte ori când , obosiţi, paşii ne obligă să încetinim ritmul? Nu clipim noi des, a nemulţumire, când aţintiţi mereu în toate direcţiile, în sfârşit ochii noştri întârzie pe ceea ce simt că le limpezeşte adâncul şi li-l înseninează? O floare de exemplu, o frunză, un curcubeu, un strop de ploaie, un zâmbet al cuiva pe lângă care trecem, o pagină de carte, chiar şi o privire în gol…Nu ne ducem mâna speriaţi la inimă când, obişnuiţi să-i simţim agitatele palpitaţii induse de fuga noastră continuă de acasă, de la serviciu, de la piaţă, de colo şi de dincolo ni se pare că s-a liniştit dintr-o dată prea mult, întrebându-ne mai în glumă mai în serios dacă nu cumva am murit?! Nu ne întrebăm ce e cu noi când ne surprindem îngânând un cântecel ori fluierând aiurea, nu ne certăm, întrebându-ne ce oare ne-o fi apucat, atunci când privim ceva mai cu calm o problemă sau alta, nemaiîntorcând-o pe toate feţele posibile şi imposibile? Nu ne sperie gândul că n-am sărit ca arşi la primul semnal al ceasului deşteptător cum facem de obicei şi nu ne credem bolnavi când ne oferim privilegiul câtorva minute peste ora la care suntem deja în priză ? Nu ni se pare că nu mai suntem noi când nu ardem la foc încins pentru orice nimic, pentru fiecare vorbă spusă aiurea, pentru fiecare lucru neimportant ?
Ce mult m-aş bucura să răspundeţi fiecărei întrebări contrazicându-mă. Spunându-mi că aţi reuşit într-o zi să vă opriţi din alergare şi să evadaţi din cercul ce vă strânsese până atunci, spre a trăi ceva mai aşezat, mai liniştit, mai detaşat, mai tihnit, mai cu bucurie ceea ce are viaţa aceasta de oferit. Că nu vă mai irită până la disperare autobuzul care întârzie, şoferul de la semafor care nu se grăbeşte, liftul care întârzie să coboare sau să urce, vânzătoarea care pare „adormită” , calculatorul care nu se deschide, telefonul care se descarcă exact când aveţi de sunat pe cineva, copilul care vă întreabă ceea ce vi se pare a fi o „prostie” şi o pierdere de timp, ba chiar şi încetineala cu care dumneavoastră înşivă vă duceţi ori vă întoarceţi de la serviciu încât simţiţi că aveţi nevoie de încă 24 de ore pe lângă cele ale fiecărei zile ca să faceţi jumătate din ceea ce aveţi de făcut. Că nu vi se pare că lumea stă în loc dacă nu găsiţi soluţia potrivită la ceea ce vă frământă doar răsucindu-vă pe un călcâi ori la primul pocnit din degete ! Că vă priviţi mai cu înţelegere după o vreme în care v-aţi fost cel mai aspru critic şi cel mai nemilos „stăpân”, cerându-vă mereu mai mult, mai bine şi cât se poate de perfect . Că nu vă mustraţi ori de câte ori „rupeţi” ritmul unei alergături care adesea nici nu ştiţi unde duce, dându-vă voie să respiraţi ceva mai adânc, să priviţi un pic mai atent în jur şi să vă bucuraţi de ceea ce înseamnă călătoria prin viaţă. Că aţi renunţat să vă puneţi mereu doar întrebări pentru a avea timp să ascultaţi ceva mai atent şi răspunsurile pe care vi le oferă viaţa. Că aţi lăsat pe drum ura care simţeaţi că vă macină, cel mai adesea pentru cele mai neînsemnate lucruri şi gesturi, fiindcă aţi înţeles că vă e mai de folos iertarea. Chiar şi faţă de dumneavoastră înşivă. Că aţi ales să vă oferiţi liniştea tăcerii ori de câte ori vi se pare că nu aveţi nimic important de spus, dar nici de ascultat. Că nu vă luaţi în fiecare clipă chiar în serios ca să aveţi timp să vă întâlniţi cu copilul pe care încă îl purtaţi în suflet, cu tânărul despre care credeaţi că l-aţi pierdut pe drum şi chiar cu dumneavoastră cel de mâine, nerefuzându-vă să visaţi, să speraţi, să aveţi încredere. Şi dacă îmi spuneţi toate acestea, eu vă cred pe cuvânt. Dar îmi îngădui să vă întreb: aţi văzut că trandafirii au înflorit a doua oară ?! Iar dacă într-o ultimă clipă de sinceritate vă răspundeţi „nu“ fie şi în gând, risc şi vă rog: opriţi, măcar pentru o clipă din cele multe ale unei zile, caruselul vieţii !
