Luiza Rădulescu Pintilie
Să începem cu puţină istorie, pentru a înţelege şi mai bine realitatea inacceptabilă de astăzi la care ne vom referi, privită din halta Mălăieşti, adică de undeva de la jumătatea celor aproape 50 de kilometri ai căii ferate Ploieşti –Slănic, cea de-a doua linie CFR construită în
România după Bucureşti-Giurgiu. Mai precis, tronsonul care porneşte din gara Buda şi urcă până la aproape 400 de metri, printre dealuri, până la Slănic, a fost inaugurat la 10 decembrie 1883. În condiţiile în care încă de pe la 1860-1870, Ion Ghica şi Mihail Kogălniceanu atrăgeau atenţia: „Cu orice preţ trebuie să avem drum de fier, căci altfel suntem pierduţi. Chiar de se vor îndoi cheltuielile Statului, eu unul dau cu toată bucuria. Sunt pentru drumul de fier, căci el aduce nu numai îmbunătăţirea materială, dar şi cea morală; are să aducă nu numai capitaluri, dar şi idei’’.
După aproape un secol şi jumătate, îmbunătăţirea materială şi cea morală, capitalurile şi ideile par intrate mai degrabă pe linie moartă şi pe această istorică rută CFR, ca şi pe multe altele! Fără pretenţia de a prezenta cea mai gravă situaţie, facem un scurt popas pe peronul Haltei Mălăieşti. Halta prin care, după cum îşi amintesc bătrânii, trenurile nu şi-au oprit trecerea nici în timpul războiului, nici al bombardamentelor, nici al zăpezilor uriaşe din iarna lui 1954. De aceea s-au închinat şi cu dreapta şi cu stânga când, din toamna lui 2007, după ce inundaţiile au rupt podul de mai sus, de la Prăjani, au văzut liniile ferate îngropate în bozie şi alte bălării înalte cât omul. Linii ferate pe care toată ziua şi toată noaptea, în zi de lucru sau de sărbătoare, circulau mărfare încărcate cu sare de la Salina Slănic, lungi de nu le puteai număra vagoanele, trenuri de călători directe spre Bucureşti, inclusiv celebrul „Săgeata Albastră”, care aducea turişti de prin Europa, atraşi de povestea „Grotei Miresii” şi de aerul vindecător din adâncul sărat al pământului. Astăzi, circulă de câteva ori pe zi câte 
un tren „scurtat”, cu câte două vagoane, aparţinând Transferoviar Călători, firma care operează pe această linie începând din 2013.
E adevărat că şi puhoiul de lume care se urca şi cobora în Halta Mălăieşti s-a subţiat şi el odată cu căderea liberă a Uzinei Mecanice Plopeni, cu reducerea dramatică a exportului de sare făcut de Salina Slănic şi cu dispariţia multora dintre fabricile din Ploieşti spre care se îndreptau navetiştii. Dar sunt încă destui cei care sunt întâmpinaţi zilnic de imaginea dezolantă a fostei gări.Mai întâi au dispărut cele două bariere, cu felinarele lor uriaşe care făceau lumină ca ziua şi în toiul nopţii. Apoi, din raţiuni de economie, chipurile, CFR a desfiinţat gara cu totul, la fel cum a procedat şi în alte locuri din ţară. Iar oamenii au dus până la capăt… dezastrul! Rând pe rând au fost sparte geamurile, au fost smulse din ţâţâni uşile, a fost dărâmată soba înaltă din teracotă, care încălzea o sală mare de aşteptare, au fost umpluţi pereţi cu mâzgălituri şi cuvinte obscene. Peronul altădată ca în palmă s-a măcinat de timp şi nepăsare!
Imaginea barierei care se ridica şi cobora de multe ori fie zi fie noapte, a impiegatului care însoţea fluturarea steagului de un fluierat prelung pentru a da cale liberă trenului spre Slănic sau Ploieşti sunt astăzi istorie! Dar, din păcate, nu istoria de la care am pornit aceste rânduri, anunţând îmbunătăţiri materiale şi morale.Ci istoria unei triste schimbări de macaz!
