Giorgiana Radu
Sub povara gândurilor iscate de incertitudinea zilei de mâine și „în căutarea unui acoperiș”, Regina și cei care o însoţeau își amenajează noua locuinţă în casa Corpului Armatei: „clădirea nu e primitoare, are urâţenia și vulgaritatea clădirilor publice românești, dar e solidă, în stare bună și are camere multe” (Jurnal de Război 1916 – 1917, ediţie îngrijită de Lucian Boia, Humanitas, 2014).
Mutarea în Moldova nu o ţine pe Regina Maria la distanţă de situaţia tensionată din ţară. Este informată despre fiecare izbândă sau eșec. Cu trei sferturi din ţară sub asediul adversarilor și pe fondul relaţiilor încordate dintre ea și Brătianu – conflicte din motive de viziune, Regina Maria primește propunerea de a merge în Rusia pentru a cere ajutor spre salvarea ţării.
Deși acceptă, sora ei Ducky știind „furtunile” sub care se afla și Rusia în acel moment, o sfătuiește să nu meargă, luându-se hotărârea să plece Brătianu și Carol.
Iarna 1916-1917 a fost una aspră, așa cum nu se mai văzuse de ani buni. Frigul, boala, dezordinea – provocată de neimplicare, de neîndeplinirea obligaţiilor celor „obligaţi” – au dus la numeroase victime și declanșarea unui haos general în rândul civililor dar și al soldaţilor. Deși recunoscătoare generozităţii rușilor, care au trimis ajutoare în ţară (săpun, pâine, căciuli, cămăși, pește afumat …), Regina Maria, cu un simţ al privirii în ansamblu asupra vieţii și vieţuirii, foarte bine dezvoltat, constată un lucru îngrijorător: „Rușii, veniţi ca salvatori, s-au dovedit în curând a fi o greutate în plus. Ne-am bucurat să-i vedem, însemnau oprirea inamicului, speranţa de a ne păstra o parte din teritoriu, dar nu s-a gândit nimeni la cealaltă primejdie: foametea! Mulţimea aceasta nenumărată de ruși trebuie să mănânce! Proviziile aduse au fost neîndestulătoare, așa că au cumpărat tot ce au găsit – bani aveau destui, iar pofta le era mare! Ţăranii nu și-au dat seama că, în curând, banii nu le vor mai fi de nici un folos, fiindcă ce ar fi putut cumpăra într-o ţară care dăduse totul?” (Jurnal de Război 1916 – 1917, ediţie îngrijită de Lucian Boia, Humanitas, 2014).
Erau momente când resursele sufletești ale Reginei secătuiau sub povara durerii. Moartea lui Mircea, „băieţelul inimii mele”, lăsase răni deschise care păreau că nu se vor vindeca vreodată. Războiul „ciopârţea” România sub neputinţă și, poate, neștiinţă. Puterea executivă a Reginei Maria era limitată. Putinţele ei aveau libertate deplină în sfera socio-umană. În rest, implicarea sa în domeniul politic era indirectă, reușind, prin uriașa putere de convingere, să se impună în anumite situaţii, în special în cele grave, ajunse la limită.
Din filele jurnalului, devenit pagini reale de istorie, reiese faptul că și acum 100 de ani, cei de „la putere” nu dădeau dovadă de patriotism adevărat, substituit fiind de lăcomie și profitul personal, iar „omul potrivit la locul potrivit era detestat”: „Mi-am pierdut încrederea în cei care ar trebui să cârmuiască și să conducă. Cred că celor care au dictat și au îndrumat li s-a îngăduit să se folosească de mijloace necinstite și nedrepte, care nici azi nu sunt pedepsite îndeajuns, astfel încât nu există nici urmă de ordine adevărată sau de patriotism adevărat, ci doar o lăcomie egoistă și dragostea de profit personal” (Jurnal de Război 1916-1917, ediţie îngrijită de Lucian Boia, Humanitas, 2014).
Făcând o paralelă a vremurilor de atunci și a celor din prezent, găsesc un alt punct care de-a lungul secolului a rămas la același nivel – drumurile: „drumurile românești nu sunt nici pe departe odihnitoare”, scrie Regina, referindu-se la „hurducăturile” suportate în deplasările zilnice făcute în spitalele improvizate.
Sub povara numeroaselor greutăţi generate de război, Regina Maria găsește energia fizică și interioară de a scrie. Sceptică asupra forţei sale intelectuale, dar totodată sigură pe simplitatea scrierii care avea un impact sufletesc uriaș asupra celor ce-i citeau textele, suverana României publică materiale ce vor da naștere volumului foarte apreciat, „Ţara mea”.
Ziua Naţională, 10 mai, din primul an de război, o copleșește pe Regina Maria, prin amintirile din anii tinereţii sub domnia „unchiului și mătușii”, Carol I și Regina Elisabeta, când această zi purta cu sine fericire, glorie și biruinţă. Acum, acest 10 mai în plin război, îmbrăcat în cenușiu și pregătit, poate, și de doliu, isca întrebări dureroase despre București, despre posibilitatea întoarcerii vreodată în acel loc în care Familia Regală își „abandonase” fiul cel mic, pe Mircea, în mormântul de la Cotroceni.
