Regina Maria, unitatea de măsură a patriotismului (I)

Giorgiana Radu

„Maria, Regina tuturor românilor”, așa cum semna Regina Reîntregirii, în perioada de după unirea vechilor provincii românești cu Regatul României, în iarna lui 1918, poate fi trecută în compendiul marilor personalităţi istorice drept unitatea de măsură a patriotismului. Războiul a dezbinat familiile regale europene, le-a distanţat, astfel încât legăturile de sânge s-au găsit în tabere adverse, luptând fiecare pentru credinţele sale.
Regina Maria, ajunsă în Ţara Românească prin lucrarea întâmplării neîntâmplătoare, cea care a susţinut aderarea României la Antanta (Anglia, Franţa, Rusia, Italia, Serbia, Japonia și Belgia), și-a asumat fără rezerve rolul de responsabil în ceea ce privește destinul unui popor. Popor pe care l-a slujit cu credinţă, iubire și suferinţă. Învinuită de intrarea noastră în Război, denigrată în presă de adepţii Germaniei, Regina Maria a fost nezdruncinată în convingerile sale.

„Ce dimineaţă frumoasă, cât de tăcut și liniștit e totul, dar eu știu că va fi război. Război! Soarele strălucește și va fi război”, își spune Regina sie-și, în august 1916, când avea să izbucnească – și pentru România – Primul Război Mondial, reprimându-și teama în faţa celorlalţi – oameni apropiaţi, slujitori sau posibile urechi străine infiltrate în preajma Familiei Regale – și inspirând armonia unei zile splendide pe care nu știa dacă o s-o mai trăiască, poate, cândva.
Indignată de atitudinea Regelui Ferdinand și a fiului lor, Carol, și de ezitarea lor de a merge pe front, în mijlocul soldaţilor, „Regina – bărbat” își deplânge neputinţa statutului de femeie în raport cu îndeletnicirile militare, într-un manifest scris în jurnalul pe care l-a ţinut cu sfinţenie, ca o conștientizare a rolului său în istoria României ce avea să se scrie, odată cu începerea războiului: „Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aș duce peste tot, aș vedea totul, aș vorbi cu soldaţii și aș rămâne printre ei până ar ajunge să mă adore și ar pleca bucuroși la luptă în numele meu – aș fi o realitate în rândurile lor, nu un nume!
Aș vrea să fiu eu rege – poate aș fi un rege rău, dar n-aș îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aș obliga pe toţi să-și facă datoria de dimineaţa până seara, cu cuvinte aspre și fapte și mai aspre dacă ar fi nevoie – nu e vremea să ezităm sau să încercăm experienţe, e vremea pentru acţiune, acţiune fără ocolișuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare și lipsă de vlagă pun în primejdie ţara”. (Jurnal de Război 1916 – 1917, ediţie îngrijită de Lucian Boia, Humanitas, 2014).
În lupta de la Turtucaia, cap de pod al armatei române pe malul drept al Dunării, forţele bulgaro-germane au ucis peste 6.000 de români, în timp ce alţi 30.000 au fost luaţi prizonieri.
În București și Chitila, avioanele – păsări ale morţii, cum le numea Regina – au făcut la rându-le numeroase victime.
În vizitele pe care le efectua zilnic în spitalele organizate în diferite zone din ţară, Regina îi „trata”, pe soldaţii răniţi, cu flori, dulciuri și ţigări, iar ea primea ca răspuns la suferinţa lor, nădejdea că va deveni „împărăteasa tuturor românilor”: „Când îi întreb dacă suferă, îmi spun „Da, sufăr, dar nu contează – fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor”.
Suferinţa soldaţilor schingiuiţi în război a fost trecută prin filtrul sufletului Reginei. Durerea lor, resemnarea, iubirea, neputinţa au fost trăite de Regina Maria deopotrivă cu ei și, uneori, poate într-o mai mare măsură când simţea că nu-i poate salva de moartea care lua locul vieţii tinerilor patrioţi.
Veștile venite de pe front se contraziceau. Pe lângă moarte, războiul crea confuzie, se ţeseau intrigi, în special la nivel înalt. Regina se arăta îngrijorată la scurt timp de la începerea războiului: „Mi-am pregătit sufletul să ţină piept la orice, mai puţin la asta…să-mi fie rușine cu armata noastră…Parcă aș putea purta pe umeri orice, mai puţin gândul că soldaţii mei sunt lași – o! așa ceva nu vreau să aud!” (Jurnal de Război 1916 – 1917, ediţie îngrijită de Lucian Boia, Humanitas, 2014).
Pe prim-ministrul liberal Ion I.C. Brătianu, Regina îl descrie în jurnalul său, în primul an de război, ca fiind un om al vicleșugurilor, fără spirit militar, care își pierde curajul, acceptând chiar și concesii rușinoase.
Ernest Ballif, de origine franco-elveţiană, adjutant regal, și Barbu Știrbey, om politic, sunt cei doi oameni de încredere, pe care Regina Maria se baza în aproape orice împrejurare. De altfel, Știrbey trecea și drept prieten intim al Reginei, cel care îi cunoștea cel mai bine durerea, bucuria și necazul, așa cum reiese din scrierile sale.
Regina Maria avea credinţa că, în timp de război, bărbaţii luptă, jertfindu-și sângele, iar femeile trebuie să aibă abilitatea de a-și oferi zâmbetul, indiferent de duritatea situaţiei, adresându-le, totodată, vorbe de încurajare. De foarte multe ori, chiar ea a respectat aceste reguli nescrise. Într-o singură împrejurare, zâmbetul nu i-a mai desenat chipul, nici chiar „obligată” fiind de codul protocolar al capetelor încoronate. Cele trei săptămâni de agonie ale mezinului Mircea, bolnav de febră tifoidă, au trecut-o pe Regina Maria prin cel mai aprig purgatoriu al suferinţei și neputinţei. Așa cum ea însăși mărturisește, e mai ușor de trăit suferinţele altora decât cele proprii. Cei trei medici, Romalo, Ion Cantacuzino și Vasile Voiculescu – poet, au făcut posibilul și imposibilul pentru salvarea copilului „zvăpăiat” pe care boala îl făcea să piară câte puţin în fiecare zi. Pasajele din jurnalul de război, în care Regina descrie fiecare moment, de la îmbolnăvirea micului principe, și până în ziua în care acesta s-a stins în braţele sale, sunt tulburătoare. O mamă nu poate citi aceste rânduri decât printre lacrimi, trăind durerea care nu a fost a Reginei, ci a femeii-mamă, Maria Alexandra Victoria.
Cum nicio tragedie nu vine singură, la ușa Familiei Regale stau să-și facă intrarea multe altele, care afectează de astă dată întreaga populaţie. După ce germanii au ocupat Craiova, iar bulgarii au trecut Dunărea, la Zimnicea,
înaintând spre București, Regina Maria se vede obligată să părăsească locuinţa de la Buftea, împreună cu cei patru copii ( Carol avea 23 de ani și trebuia să fie pe front, printre soldaţi), lăsându-l pe Mircea (singurul dintre copii cu care vorbea limba română) sub lespezile de piatră ale bisericii de la Cotroceni. Cu inima frântă și bulversată de faptul că Regele Ferdinand se afla sub influenţa Statului Major, lipsit de viziune și atitudine, în care, ca și astăzi, exista un mare interes pentru funcţii care depășeau abilităţile celor numiţi, Regina Maria pleacă în exil, la Iași.
(Va urma)