Când „Anul Centenarului” cântă trist din taragot !

Luiza Radulescu Pintilie

Am trecut hotarul verii spre toamnă şi ne mai despart mai puţin de patru luni de 1 Decembrie – ziua care s-ar cuveni să fie apogeul unui „An Centenar” care să lase „urme” în conştiinţa, în trăirea, în apartenenţa, în identitatea fiecărui român. Teamă mi-e că, după cum au curs lucrurile până acum, e aproape imposibil să punem cap la cap măcar 100 de „momente” care să se ridice la înălţimea de semnificaţie pe care trebuie să o aibă un asemenea proiect naţional, cu toată precauţia guvernanţilor de a decreta prelungirea Centenarului pe încă doi ani !
Pe de o parte nici nu este surprinzătoare o asemenea decizie, atât timp cât la noi calendarele au fost tratate mereu într-o manieră originală: date importante sunt sărbătorite ba în avans, ba mult după, având mereu prioritate zilele libere şi vacanţele politicienilor; ninsorile prind cam de fiecare dată nepregătite, în plină iarnă, autorităţile, aşa cum inundaţiile care scot din matcă în toiul verii ape mai mari sau mai mici –
de cele mai multe ori aceleaşi – se încearcă a fi „stăvilite”, în plin potop, cu „ziduri”din saci cu nisip, deşi se ştie că lupta e din start pierdută, iar după trecerea urgiei, totul rămâne cum a fost până la viitoarea… surprinzătoare nenorocire!
Aşa că un 2018 în care nu s-a făcut aproape nimic şi prelungit în 2019 şi în 2020 se cam înscrie în aceeaşi linie a unei orbecăieli pe căi întortocheate, fiindcă lucrurile sunt gândite fie „pe picior”, fie cu uşurinţa de a bifa ceva, undeva, cât să dea bine, cât să răspundă unui interes, cât să ”cumpere” un vot, cât să justifice facturi şi deconturi… Am aproape sentimentul că se aşteaptă să vină 1 Decembrie ca de fapt… să treacă, să se rostească acolo câteva discursuri festiviste, eventual pline de memorabile greşeli, să se mai plătească nişte poliţe între politicieni, să se mai scoată ochii electoratului cu iubirea de ţară a unora mai mare decât a altora, cu lacrimile de mila românilor, cu sacrificiul şi cu promisiunile despre laptele şi mierea care vor curge râuri-râuri, plus soluţiile miraculoase care pot fi aplicate chiar de a doua zi şi o vor duce românii mai ceva ca în Rai, iar România greu va mai putea fi prinsă din urmă !!! Şi nici măcar nu mai e nici de plâns, nici de râs o asemenea realitate, fiindcă are în ea o revoltătoare amărăciune – aş zice, chiar, o tragică amărăciune! Sunt cunoscute, aşa că nu o să le invoc, exemplele altor ţări, unele chiar de pe lângă noi – Polonia e una dintre ele – referitoare la marcarea unor evenimente asemănătoare celui pe care pare că România a pierdut şansa de a-l marca aşa cum se cuvine. Proiecte gândite cu ani înainte, pregătite în detaliu, concentrate pe mesaje de esenţă, care să aibă înrădăcinări adânci în mintea şi în sufletul românilor de rând, mai ales al celor tineri, şi aşa destul de firav legaţi de ţara şi de neamul cărora le aparţin, de aceea simt că nu au de ce să rămână şi pleacă neţinuţi încotro văd cu ochii, lăsând ţara tot mai golită şi mai încărunţită !
De aceea mi se pare că trebuie mai mult decât urgent să dea de gândit câteva concluzii ale unui „Barometru cultural” dedicat Centenarului şi din care reiese, printre altele, că 50 la sută dintre intervievaţi au răspus că nu ştiu la ce anume să se gândească atunci când aud sintagma „Centenarul Marii Uniri”. E drept că unul din 300 de români nu ştie, tot potrivit unui sondaj, câţi ani sunt într-un centenar ! Dar faptul că gândul multora nu rezonează cu nimic atunci când se vorbeşte despre „Anul Centenarului” înseamnă în mod clar şi că nu are cu ce să rezoneze ! Iar dacă adăug că, în acelaşi an la care ne referim, 58 la sută dintre români declară că le e ruşine cu România cred că am spus cam tot ce se mai poate spune despre… eşecul răsunător – cel puţin de până acum – al unui an care trebuia să fie cât 100 de ani trecuţi şi cât şi mai mulţi de atâţia ani viitori.
Am văzut în urmă cu câteva zile, de foarte de aproape, în vârful munţilor, cât de puţin îi trebuie unui om să lase să iasă la iveală ceea ce are sfânt înlăuntrul său atunci când vine vorba despre a fi român, despre a preţui jertfa celor căzuţi pe câmpuri de bătălie, despre a te lăsa cuprins de emoţie atunci când tineri ostaşi bat pasul de defilare ori când stau, stană de piatră, de pază unei troiţe ridicate în semn de omagiu pentru eroi. Am văzut, la Tabla Buţii, în amfiteatrul ridicat în faţa Cimitirului Eroilor, oameni tineri, foarte tineri, vârstnici şi ajunşi în iarna vieţii purtând pe chip aceeaşi însufleţire în faţa a ceea ce a reuşit să îi impresioneze, să-i marcheze sufleteşte, să îi facă să se regăsească în ceea ce aud, ce văd şi ce simt. Le-aş putea spune tuturor acestora patriotism. Cred însă că e mai potrivit să le aşez sub semnul a ceea ce înseamnă cu adevărat Centenar. Da, eu am văzut acolo cel puţin 100 de chipuri, din cele peste 1.500, care ar putea fi oricând efigia cea mai sugestivă şi mai plină de profunzime a ceea ce defineşte un român în „Anul Centenarului”. Şi aş avea curaj să spun că am simţit şi cel puţin 100 de inimi care bat cu adevărat româneşte. Cărora nu le e ruşine cu România, care ar putea da cel puţin un singur exemplu – acela ar prezenţei lor la Tabla Buţii – pentru a defini ce înseamnă „centenar”. Iar dacă s-ar înţelege la timp lucrul acesta, poate că ar mai fi o şansă ca, până la sfârşitul lui 2018, „Anul Centenarului” să capete totuşi dacă nu dimensiunea a 100 de momente memorabile, măcar a… 10 astfel de momente!
Mereu mai grăbită, mereu mai puternică decât am putea-o defini noi, realitatea mă obligă ca în loc de orice altă încheiere a rândurilor de faţă să adaug cuvintele ce rămân şi mai adevărate după ce „voievodul taragotului”, iubitor de ţara aceasta şi ai oamenilor ei, Dumitru Fărcaş, a amuţit pe pământ pentru a cânta cu şi mai mult patos în cer, ducând cu el tezaurul folcloric al neamului românesc pe care l-a făcut cunoscut în lumea largă: „Am admirat ţări frumoase ca Elveţia, Germania; mi-au plăcut, dar ca să trăiesc acolo, nu. Lumea aceea nu-i lumea noastră, nu-i lumea mea. Ştiu că oriunde mă duc, aici e al meu tot. Ori în ce grădină intru, ori în ce biserică intru, tot e al meu. Aici e fiinţa mea, aici e neamul meu, aici mă simt acasă. Dacă eşti într-o altă lume, unde nimic nu e al tău, atunci nici tu nu mai eşti al tău!“.
Oare nu asta ar trebui să ne „înveţe” să simţim un an 2018 al Centenarului ?!