Luiza Rădulescu Pintilie
Adunându-şi cuvintele de pe uliţa satului cu aluni în care s-a născut acum mai bine de 70 de ani şi aşezându-le cu dor, cu nostalgie, cu bucurie, cu recunoştinţă în versuri, profesorul George Bâgiu Secăreanu şi-a înscris, într-un nou volum, o frumoasă mărturisire existenţială. Întregind cumva poemul propriei treceri prin viaţă, a cărui primă parte o descrisese, în toamna anului trecut, în cartea „Secăria-Prispa Maicii Domnului”, dedicată locului în care, vreme de aproape patru decenii, a fost dascăl. O întregire a cărei forţă vine parcă din apa vie adusă la lumină, spre a potoli însetarea, de fântâna cu cumpănă ce străjuie ,şi astăzi, la hotarul satului rădăcinilor sale-Aluniş: „Dacă priveşti de undeva de sus /Vezi Alunişul tot desfăşurat/ Cu codri seculari către apus/ Şi pe mijloc un râu învolburat. /De-a lungul apei se înşiră case /Mărgele pe o apă răsucită,/ Cu prispe largi şi geamuri luminoase/Ascunse pe sub ramuri de răchită. /Fântâni cu apă limpede, curată/ Şi cimitire unde dorm cei morţi, /Cireşi şi pruni cu florile de vată /Şi laviţe fixate pe la porţi.”
Într-un timp atât de tulburat încât unora nu li se pare a mai fi vreme de poezie, dascălul poet ştie să deschidă larg porţile sufleteşti. Imagini lirice, cuvinte înşiruite, cald, în clasicul ritm al sonetului, însoţite pe alocuri , fără a le frânge armonia, de fine ironii şi accente satirice, compun, toate laolaltă şi fiecare în parte, un tablou pe care cu siguranţă îl recunosc toţi aceia care nu au uitat că vin, la rându-le, de undeva dintr-un sat şi pe care ar merita să-l descopere, pe viu, orice trecător, orice turist neobosit să găsească „locuri cu suflet”. Un tablou pe care îl duce cu sine profesorul George Bâgiu Secăreanu şi căruia, la fiecare revedere a locului natal, îi adaugă încă o tuşă:” Am revenit în satul meu străbun/Chemat de-o rudă la o-nmormântare. /Şi am rămas nostalgic pe-o cărare/Privind un coş ce numai scoate fum./ Pe uliţa unde am copilărit/ S-au instalat trecutul şi uitarea/ Iar lângă gardul putred, prăbuşit, /Un trandafir îşi risipeşte floarea/ Şi parcă-aud ştiutul chiuit /Al celor ce cândva umpleau cărarea.”
O cărare ale cărei doruri de locuri şi de oameni le ştie bine, de aceea nu s-a putut îndepărta niciodată prea mult de ea, şi profesoara pentru învăţământul primar Maria Dumitru, director al Şcolii „Gheorghe Costescu” din Aluniş, cea care ne-a şi vorbit mai întâi, iar apoi ne-a adus la redacţie, volumul „Aluniş-Sărutul meu albastru”. Un loc pentru care ea însăşi a găsit un nume-renume: „dor de Aluniş”. Un loc din care profesorul pensionar George Bâgiu Secăreanu şi-a luat drept talisman de suflet un alun, înrădăcinându-l în curtea propriei case: „ Să stau sub creanga lui pe înserat/ Să-mi amintesc de satul meu străbun/ De cei ce-n altă lume au plecat. /Să stau la umbra lui când îmi e dor /(…)Să mă ascund sub crengile-i semeţe/ Şi când s-apropie-ntunericul tiptil /Să uit de tot: de boli, de bătrâneţe,/Să îmi închipui că sunt iar copil.”
Un loc unde o veche fântână cu cumpănă aşteaptă căutători de apă vie pentru suflet, fie ei oameni de-ai acestui pământ, risipiţi de viaţă prin lume, fie dintre aceia veniţi de prin alte zări. Şi cărora profesorul George Bâgiu Secăreanu le trimite, într-un emoţionant imn al comunei, un fel de carte de aducere la vatră: „Veniţi copii, ca nişte rândunici /La ştreaşina acestor locuri sfinte,/ Călcate odinioară de bunici/ Ce dorm acum în sacrele morminte. /Veniţi aici, v-aşteaptă casa voastră /Şi plaiul cu alunii înfrunziţi,/ Aşa un cer, aşa o zare-albastră,/Oriunde-aţi căuta n-o să găsiţi…”
