Florin Tănăsescu
– Ochii tăi iubiţi copilă, ce noroc, eu la miezul nopţii, dacă mă rog, îi văd. Sunt tot albaștri. Sper că ești ferice și senină pe-acolo, pe unde ai plecat.
– Speranţa e în ceruri, mamă. Acolo e Împărăţia – deși sunt cam sceptică și în privinţa asta -, iar la voi, Exilul. Și-apropo de steaua care-a răsărit și-n care zici că m-ai zărit; e-o cale atât de lungă. Și nu sunt deloc nătângă să mă întorc în ţara mea.
– Te-ntreabă mama: Când ai să vii, când ai să vii ?
– Când va veni la tine steaua.
– Cum poate intra un astru în casa mea ? Doar Luna, insistent, îmi bate la fereastră. Nesuferita Lună ce-mi face albă noaptea.
– E și normal. Fiindcă mata, în timp ce dai cu sapa, ei – mai marii zilei – “închid ai nopţii ochi și fac din noapte, zi”. Cine sunt ei ? Ăia pe care, mamă, tată, i-aţi votat.
– Te-așteaptă-un om, te-așteaptă niște oameni să vii la casa ta. Te-așteaptă suflete curate, nu prea umblate-n lume, dar fără mari păcate. Au cugetul curat.
– Postii mai spuneţi, oameni buni. M-așteaptă o ţară în care totul e mânjit. Pătat. M-așteaptă un popor care nu simte că stă pe cruce, răstignit. Batjocorit. Cu spini pe cap. Și, daţi-mi voie să vă-ntreb? Cine-i mai martir ? Hristos sau neamul românesc ?
– Copilă, nu huli ! Ești botezată în legea strămoșească, legea ce-ţi leagă gândul, sufletul, de mine, de maică-ta, de neam, de ţară. Te-așteptă locul în care ai fost botezată.
– Eu, botezată ? O, nu bătrâne tată, mai corectă este formularea blestemată. Și știu ce spun, deci crede și nu cerceta: cristelniţa în care popa m-a băgat a ruginit. Ai auzit minunea asta? Ai pomenit așa ceva? Argintul să coclească? Iar toaca de la bisericuţa voastră are batista pusă pe ea. Adică, amortizor. Să nu mai bată a pustiu. Deja a putrezit de lacrimile stoarse pe ea. Mai este, totuși, bună la ceva: capac la un sicriu. Deci, mamă, ziceai că vezi, noapte de noapte, o stea ?
– Așa e. Și parcă-mi prevestește nu știu ce… Oricum, ceva… Și am senzaţia că, pe măsură ce îmbătrânesc, îmi pare că se-apropie de mine. Și ia o altă formă – faţa ta ! În câte-o noapte, mi se pare atât de aproape. “Atât de aproape să fie fata mea ?”, chiar m-am întrebat odată. Alteori, tresar. Și mă reped la geam. Inima-mi bate, fiindcă, știi, eu încă mai sper…
– Mamă, mai bine ia un aspenter ! A inimii bătaie și văpaie o mai potolește. În România, cu pastile se trăiește. Nu vezi cam câte farmacii sunt pe cap de locuitor? Cât despre tata, lasă-l, ca pe toţi taţii amărâţi din ţară, cu copii plecaţi afară, să-și înnece amaru-n băutură. Nu-i mai ţine și tu morală “Iar ai băut, măi omule? Nu știi că ai tensiunea ridicată? Nu bea de fericire. Bea de dorul copilei din ţara ei plecată.
– Păi, se îmbată și-apoi plânge !
– Sunt mii, sunt milioane de taţi care își plâng copiii duși spre alte zări. Și nu uita, și morţii plâng în România !
– Copilă, sunt tac-tu. E miezul nopţii. Acolo, pe unde ești tu, e ploaie de stele ?
– Da. Cad pe rând, ca visele mele.
– Când cade câte-o stea, știai că moare cineva ? Una din ele e chiar maică-ta.
– În regulă, tată. Am înţeles. N-ai bani de plătit cioclii ţării, nu-i loc în cimitirul ţării mele. O-ngrop eu pe mama, mama stea căzătoare. Aici, departe. Departe de tine. Departe de toaca aceea care, acolo, la voi, este bătută-n cuie pe un alt sicriu.
Iar Dracu s-a urcat pe cruce, făcând pe victima în ţara aflată la răscruce.
