Florin Tanasescu
O casă-ntr-o rână, pe a cărei piatră comemorativă scrie: “Ridicată în anul 1918”. Vasileasca, refugiată cu ocazia Centenarului, pe ţigla acoperișului.
– Cobori în jos, Luceferiţă blândă, alunecând pe un burlan! Tu te scoboară și pensia mărește-ne-o pentru a mia oară!, imploră trei pensionari cu liceul făcut, firește, la seral. Toţi Doamne, și toţi trei, au ochelari de cal.
– Nu poci, și pace! Mai că aș plonja în braţele voastre vânjoase, pandurilor – pensionari ce ne-aţi votat. Da’ mai grea îmi pare scoborârea la-ntorcerea-n acasă, în Guvern, când m-am convins: aici, în România, nimic și nimeni nu-s eterni. În plus, corporatiștii nu mă lasă.
– Gagico, te-așteptăm ca și când/ Numai ura noastră ar exista pe pământ/ Mai presus de OUG 13/ De orice articol de lege./ Pe cuvânt“, ameninţă mitingiștii strânși ciopor sub streașina acoperișului fierbinte al unei ţări care stă să se prăbușească.
– Să vină un negociator, să o convingă pe nefericită să coboare cu picioarele pe Terra, se-aude-un glas ce stăbate atmosfera tensionată. E Isărescu, care-ncearcă să destindă atmosfera.
– Da, de acord, dar să fie unul sexy, de pe la FMI, se-nduplecă Olguţa Vasilescu, făcând ochii roată-roată peste Europa, lumea toată.
Apare Delia: – Fă ! Dă-te jos acum din nuc/ Te-așteaptă o treabă de făcut/ Te-așteaptă anticipatele, fata mea/
Hi-ha-ho și Ha-ha-ha !”
– Gura ta… Adică fleanca ta să tacă acum și pentru totdeauna !, ţipă Olguţa ca o apucată da’ tot pe acoperiș – și nu în nucul cu pricina – cocoţată.
– Faceţi loc, faceţi loc/ Penele-i pe primul loc, strigă la o portavoce un pseudonegociator, Ludovic Orban. “Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă”, continuă nefericitul, în moţiunea – tentativă de a o da jos pe Vasileasca.
Intervine Firea: – Balcoane, balcoane, frumosele mele balcoane. Eu pe Simona Halep o voi înfia/ La dublu, Roland Garrosul îl vom câștiga ! Deci, Orban, tacă-ţi gura/ Că salvarea Olgăi este-n mâna mea.
– În an de “Centaur”, în postul Sfinţilor Petru și Pavel, este păcat să vă bateţi joc de ţară, încearcă, pierdută-n timp și spaţiul carpato-danubiano- pontic, Dăncilă Viorica să facă ordine în România.
– Centenar, nefericito, nu „Centaur”, o corectează-n românește unul care, de regulă, vorbește ungurește.
– Afară, afară, cu ungurii din ţară. N-avem nevoie de imigranţi, ci de votanţi. Numai așa vom “tromponi” o ţară.
– Tromboni !, analfabeto, o corectează Marko Bela pentru-a doua oară.
– Sunt președintele tuturor românilor, deci ungurii să staţioneze-n ţară, strigă Iohannis, cocoţat și el pe-o bicicletă medicinală. Și din șa coboară.
– Care ţi-e pohta, Măria Ta, întreabă o săsoaică îmbrăcată în port ardelenesc. Mai vrei încă o casă ?
– Nu, fraiero. În salvatorul Olguţei de m-am transformat, te-asigur: încă un mandat am câștigat.
Iohannis urcă pe Pilonul II de pensii. Ajunge pe acoperișul fierbinte al ţării.
La câteva secunde după, în faţa fostului Guvern, în piaţa pustie, se-aude-o melodie:
A fost cândva, pe-aici, o casă. În an de Centenar, ea a fost rasă.
