Florin Tanasescu
Potrivit specialiștilor în caterinci, pentru a compune o melodie nu-ți trebuie neapărat talent muzical, nici ureche, ci doar sentiment. De asemenea, pentru a dansa după cum ți se cântă – trei pași la stânga, binișor, și alți trei pași, la dreapta lor – nu trebuie să aștepți decât rezultatul alegerilor.
În fapt, există suspiciunea rezonabilă că, după cum țara se împarte în trei provincii, se mai remarcă și trei categorii sociale- politicienii, compozitorii și dansatorii.
Iar potrivit unor surse, prin Parlament susură din ce în ce mai mult refrenul “Ne ucide ea, ne ucide ea, pe rând”.
De altfel, și versurile melodiilor noastre autohtone au un specific al lor, conținând mesaje care de care mai încifrate, pe care nimeni – nici măcar Curtea Constituţională nu le lămurește pe deplin – cum ar fi abuzul în serviciu. Iar în astfel de condiții practicienii dreptului sunt pe cale să prindă și mai mult curaj, urmând să redeschidă speța “Miorița”, pentru a demonstra că ciobanul ungurean mai trebuie să primească un spor de pedeapsă la omorul calificat, rezultat din infracțiunea concurentă de abuz în folosirea bâtei.
“Dă, mamă, cu biciu-n mine, că n-am ascultat de tine” nu se dansează, ci se fredonează atunci când ți se spune că nu ai ascultat de vorbele care-ți spuneau că e cazul să te retragi, pentru o perioadă, din viața politică, din viața socială, din orice funcție.
“Fost- ai lele cât ai fost” se cântă seara, în fața televizorului, indiferent că ai mâncat sau n-ai mâncat, când vezi suspecții duși la judecată, duși la prelungirea arestului, citați ca martori sau nemartori, ca suspecți în comiterea infracțiunii de trecere pe culoarea galbenă a semaforului. Adică, în loc să zică “Ptiu, drace !”, țara aplaudă, țara râde și dansează. În loc să se crucească pentru o pedeapsă de 26 de ani, cât a primit un judecător pentru trafic de influență – pedeapsă pe care nici în cazuri de omor deosebit de grav ucigașii nu o primesc, norodul zice că s-a făcut dreptate.
Ideea este că melodia și dansul se compun după gustul poporului, iar asta-i muzica ce-i place, care-i gâdilă urechea într-un mod foarte plăcut.
Oricum, după cum cele mai frumoase poezii s-au scris în pușcării, fără ca un Radu Gyr sau un Nicolae Steinhardt să beneficieze de vreo reducere a pedepsei cu 20 de zile, literatura zilelor noastre o reprezintă rechizitoriile. Pe ele se cântă și se dansează.
De pe vremea când la lecțiile de canto, se zicea “Dă-mi un la !”, lucrurile s-au mai schimbat. Mai întâi au căzut în derizoriu– “Poate-ți dau o labă peste bot”. Azi, în cazurile fericite, se dă cu suspendare.
Muzica, maestre !
