Corespondenţă din Paris 
de la Florin Tănăsescu
Frere Jacques din Floreşti, neam de neamul nostru n-a văzut pe lumea asta Raiul şi Iadul jucând la dublu aici, la Roland Garros. Doar mandea, rătăcit pe aleile din les Jardins de Versailles, la Paris.
Ştiu, o să mă întrebi dacă am mierlit-o. Nu, dar era să-mi stea inima-n loc când m-am întâlnit cu d’ Artagnan (nu fi-miu, pe care l-am trimis la Notre Dame să cerşească), ci ăla din filme.
Dar stai, că acesta e doar începutul, deci ia aminte, sfârşitul nu-i aici! E-n România.
Am încercat, dar n-am reuşit nici măcar „După 20 de ani” de stat prin Franţa să fur o grindă din fierul de la Reşita, cu care putredul Occident şi-a ridicat Eiffelul, rezultatul fiind acelaşi ca şi în cazul recuperării Tezaurului de la ruşi: zero barat.
După d’Artagnan, cine crezi că-mi iese în cale pe căile întortocheate ale Grădinilor de la Versailles? Cardinalul Richelieu, deghizat în Liviu Dragnea, pe care l-am auzit vorbind de unul singur „Scopul scuză mijloacele”. Nu ştiu ce intrigi ţesea el – despre Richelieu vorbesc – dar nici că am tras cu urechea, fiindcă eu cred şi nu cercetez programul de guvernare în care scrie „Am promis, am făcut”.
Am mai auzit chiar şi voci, frate (nu râde, citeşte-nainte!). Una era din clădirea Micului Trianon şi aparţinea Mariei Antoaneta, iar alta a Vioricăi Dancilă, care, mi-a zis o curtezană, va fi numită antrenoarea Simonei Halep după marea bătălie din Normandia. Pardon, de la Palatul Victoria. Cinstit şi lăutăreşte ţi-o spun, niciuna nu vorbea corect româneşte, deci mai uşor cu miştoul pe scările Micului Trianon de la Floreşti, vizavi de prima doamnă de la Bucureşti! L-am văzut, pe post de statuie mişcătoare, mut ca o lebădă, şi pe unul care-mi părea cunoscut. Abia seara, la televizor, l-am recunoscut: era Iohannis. De data asta articula ceva cuvinte, aşa cum fac chinezii când încearcă să vorbească franceză la Paris.
Copiii din şcolile de la Floreşti mai fredonează „Dans les jardins d’mon pere/Les lilas sont fleuris”?, frere Jacques? Nu de alta, dar prin les Jardins de Versailles lumea nu cântă (Doar Ludovic Orban a încercat odată să zdrăngăne chitara, dar l-au gonit jandarmii). În schimb, iarba creşte. Să mor dacă nu-ţi vine să pui de-un grătar în parcul ăsta (care seamănă, dar nu răsare, cu ăla de la Bucov) ori de câte ori se iveşte un momentul prielnic: de 1 Mai, de Înălţare sau de liberare din închisoare. Dar francezii ăştia habar n-au ce înseamnă bucătăria românească! Şi, cum dragoste cu sila nu se poate, chiar dacă de la ei vine expresia „menage a trois”, importată şi la voi prin perversiunea alianţelor în funcţie de interese, n-are rost să încerci să-i înveţi ce înseamnă combinaţii bestiale de genul bere, mici şi ajutoare sociale.
Dacă vrei să vii pe-aici, te pun în gardă cum m-a pus pe mine Portos, aici, printre boscheţii grădinii, cu două vești: una bună şi alta rea. Încep cu aia bună: fântânile arteziene din Versailles funcţionează şi gâdilă plăcut urechea. Vestea proastă: n-ai voie să te scalzi în ele, ca la Ploieşti, de faţă cu poliţiştii, care se fac că plouă.
Beleaua a mai mare ştii care e? Că voi aţi luat ce-i mai prost de-aici, din Occident. A zis unul că „Infernul sunt alţii”, hop şi USR-ul că ţara se duce de râpă din cauza PSD-ului.Şi invers.
Şmenul e următorul, frate Jacques de la Floreşti: Palatul Versailles şi tot ce vezi tu în poze au fost opera „Regelui Soare”, Ludovic al XIV-lea. Ăla care a zis „Statul sunt eu”.
La voi, statul sunt toţi şi niciunul. Iar înţeleptul Athos (distinsul domn muschetar care mi-a scris scrisoarea asta) mi-a zis să pleci din ţară cât mai repede, până nu se prăbuşeşte peste voi Micul Trianon.Nu ăsta de la Versailles, pe care-l vezi în poză, ci ăla de la Floreşti.
Pe-un picior de plai, pe-o fostă gură de Rai…
