Corespondență din Paris
de la Florin Tănăsescu
Turiştii care fotografiază de zor Sena, de parcă ar seca în câteva secunde, îi privesc ciudat.Unii dintre ei sunt gata-gata să-i şi apostrofeze:
– Jim Morrison, mai lasă, pentru numele lui Dumnezeu, băutură ! Apucă-te şi tu de chestii serioase. Angajează-te casier la un mall, însoară-te şi aşază-te la casa ta! Deschide ochii, open „The Doors”.
– Haide iubito, aprinde-mi focul („Come on baby, ligt my fire”), răspunde, cu neruşinarea-i caracteristică, Jim.Şi, fără pudoare, îi face cu ochiul unei domnişoare.
– Plângi, iubitule, plângi („Cry, baby, cry”), vine şi replica lui Janis Joplin, fata nu prea frumoasă, nepieptănata şi cu heroină injectată.
– Voila, voila, iată adevăratele staruri de cinema!, se trezeşte unul vorbind lângă Sena. Iar starurile erau, cine altcineva, decât Ringo Starr şi compania. Beatlesii.
Da, buchiniştii de pe malurile Senei readuc în prim planul tumultoasei existenţe pariziene „Oameni, ani, viaţă”, după cum scrie pe coperta unei cărţi de-a lui IIya Ehrenburg. La o adică, chiar şi pe inspectorul Javert, din „Mizerabilii”, cel care s-a sinucis din ceea ce lipseşte multora dintre noi : mustrarea de conştiinţă. „Un mare fraier!”, ar spune nu puţini dintre politicienii de pe malurile Dâmboviţei, dacă ar fi auzit de Victor Hugo…
Buchiniştii au pe tarabe şi cărţi şi reviste din vremuri apuse. Au nostalgii şi libertate.
„Cry, baby, cry”? Nu, râzi mai degrabă turistule japonez, chinez, italian, francez ori român, aflat la Paris nu „În căutarea timpului pierdut”, ci a suvenirurilor. Chiar dacă, de-a stânga şi de-a dreapta Senei, buchiniştii îţi arată „Cărarea pierdută”. Fireşte, ei nu strigă, ca-n piaţă, ” Avem la vânzare, două la preţ de una, cartea „De ce iubim femeile” , a lui Cărtărescu. De asta se ocupă „peştii” români de pe străzile lăturalnice din apropiere de Sacre Coeur. Buchiniştii nu ajung nici „Pe culmile disperării” – se vede treaba, au psihicul mai tare decât al lui Cioran ! – dacă azi n-au vândut nicio revistă cu chipul lui Jim Morrison, cu al despletitei Janis Joplin, niciun exemplar din „Exilul şi Împărăţia” sau „Ciuma” or „Străinul”, ale lui Camus. „Şi mâine e o zi”, nu? De înstrăinare. 
Asta-i „Condiţia umană”, dă să strige şi Malraux, dar un vapor plin cu turişti mai gălăgioşi decât suporterii lui PSG îl fac „mut că o lebădă”, vorbă lui Blaga.
Buchiniştii au chiar şi salon de înfrumuseţare/întinerire. Aşa îi vezi pe Lizarazu sau Platini bucurându-se de marşul triumfal de la Mondialul din 1998. Tineri şi ferice după ce ” Les bleus” au marcat un gol. Vezi şi faţa schimonosită de efort a unui ciclist care participă la Turul Franţei fără să se fi dopat că Janis Joplin. Pardon, Lance Armstrong, nicidecum Louis Armstrong…
Şi mai cuminte decât „Cuminţenia pământului”, a francezului prin adopţie Brâncuşi, este Borges. ” Tot ce se putea scrie s-a scris încă de pe vremea lui Heraclit” , a zis contemporanul lui Maradona în „Cărţile şi noaptea”. Este şi asta o scuză pentru vremurile de azi.Şi o acuză pentru Arghezi „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris”. Iar numitul Heraclit a citit pe smartphone că „Niciun om nu poate să intre în apa aceluiaşi râu, fiindcă nici omul nici apă nu mai sunt la fel”.
Nu, nu se moare din lipsă de cultură.Poţi s-o mierleşti, precum Morrison sau Joplin din cauza băuturii şi a drogurilor.O dată la un secol din cauza mustrărilor de conştiinţă (inspectorul Javert).Şi, lucru clar, din dragoste (Goethe, „Suferinţele tânărului Werther”), carte interzisă cândva, azi prezentă pe tarabele buchiniştilor parizieni.
Oui, monsieur Heraclit ! Nici omul, nici apă – fie ea Sena, Dâmboviţa sau Volga – nu mai sunt la fel.
Doar smartphonurile sunt din ce în ce mai performante.Ele pot traduce şi întrebarea:
A quoi bon un livre?
