Marian Badea – baschetprahova.wordpress.com
În data de 30 mai 2015, în jurul orei 6:00, Dado Arnautovic, antrenorul fostei campioane din baschetul românesc, CSU Asesoft Ploieşti, a plecat dintre noi, aflat pe patul de spital al unei clinici din Belgrad, după ce, în luna februarie a acelui an, fusese diagnosticat cu cancer la ficat. Din păcate, nu numai ploieştenii l-au admirat ca om, ca baschetbalist, ca antrenor, dar şi Dumnezeu l-a dorit alături de el, pentru a îl pune, mult prea devreme, într-o echipă a îngerilor de acolo de Sus, alături de bunul său prieten, Toni Alexe.
Vladimir „Dado” Arnautović s-a născut pe data de 2 decembrie 1971, la Banja Luka, Iugloslavia, dar oraşul Ploieşti a fost pentru el o a doua casă, acolo unde şi-a revărsat energia, sufletul şi tot ce avea mai bun în sine până la epuizare. Viaţa „sârbului” nu a fost deloc uşoară, dar în acelaşi timp a fost fascinantă, despre care se poate scrie oricând o carte de aventuri.
Copilăria lui Dado a fost frumoasă, cu năzdrăvănii şi cu bucurii ale vieţii. În liceu, ca orice copil sârb, a jucat baschet, sport care mai târziu avea să-i marcheze viaţa pentru totdeauna.
Începând din 1990, Iugoslavia se afla la limita destrămării. În 1991, slovenii și croaţii – după care şi celelalte naţiuni din spaţiul iugoslav – şi-au proclamat independența. Dar, separarea nu a fost deloc paşnică. A urmat un război crunt şi nemilos, între 1991 şi 2001.
Chemat la război, Dado nu a mai putut „fenta” înrolarea, aşa cum a făcut la vârsta majoratului, când a reuşit să „sară” peste stagiul obligatoriu în armata sârbă, motivând că joacă baschet şi că este student. Iar pentru tânărul Dado a urmat o perioadă cruntă şi plină de primejdii. Într-un interviu realizat de Prosport, Arnautovic povestea despre participarea sa în razboi. 
„Am început normal lunile de pregătire, am învăţat pentru testul de recrutare şi urma să lucrez la transmisiuni acasă, la Banja Luka. Îmi rugasem cel mai bun prieten să facă la fel, să pună mâna pe carte, să nu se trezească pe front. Nu m-a ascultat, a ajuns într-o unitate de război. Trei zile a rezistat. A plâns, s-a dat cu capul de pereţi, că el nu poate, că el o să moară. Până la urmă, aparţinând unei familii importante, s-a întors acasă. Nu înainte să mă recomande pe mine ca înlocuitor al lui. Am aflat asta după o săptămână, când am primit o scrisoare în care mi se spunea să îmi iau toate cele necesare, pentru că plec într-o misiune. Nu mi-a venit să cred, pe respectivul prieten îl ştiam de când eram copil, am împărţit o pâine împreună, ne-am spus cele mai ascunse secrete. Iar el m-a aruncat în ghearele morţii fără măcar să clipească, s-a gândit strict la binele lui şi nicio secundă la mine. Am crezut atunci că nu o să mai joc niciodată baschet”, se destăinuia la acea vreme Dado.
„22 de prieteni buni şi-au pierdut viaţa pe front. La moartea multora dintre ei am fost martor. Războiul îţi schimbă viaţa total. În fiecare zi mă gândeam că o să mor. Comandantul unităţii mi-a dat în grijă alţi 12 oameni. Noi mergeam în recunoaştere. Ni se spunea că tancurile în faţa cărora mergem costă trei milioane de dolari, iar vieţile noastre nu fac nici cât o ceapă degerată. Eu eram şi mare, mi-era frică de eventualele atacuri. Nu de alta, dar chiar şi dacă nu voia, tot mă nimerea cineva. A fost groaznic, groaznic, groaznic! Explodau bombe la un pas de noi. Nici după ani buni eu nu am putut să îmi şterg din memorie anumite imagini de pe front. Am acceptat faptul că mă vor urmări pentru totdeauna”.
Dado a părăsit armata după doi ani de război, dar nu fără peripeţii, după cum acesta spunea: „După doi ani, am primit o notificare în care era specificat faptul că tocmai se redeschiseseră facultăţile. Eu, fiind student cu note bune, m-am dus la comandant şi l-am întrebat dacă pot aduce o adeverinţă de studii. Mi-a spus să plec, să-l las cu prostiile. Până şi eu renunţasem la gândul că o să revin acasă, la baschet, la tot ce înseamnă viaţă normală. Peste două zile urma să primesc un răspuns la cererea de a deveni soldat profesionist. Am zis că, dacă tot mă pândeşte moartea în orice clipă, măcar să iau bani mulţi pentru asta. În aceeaşi seară, am zis să încerc din nou la comandant, să mă rog şi mai tare de el, poate mă lasă să plec acasă. L-am găsit mort de beat. Mi-a semnat hârtia şi într-o secundă eram îmbrăcat şi gata de drum. Nu voiam să risc. Dacă avea vreun moment de luciditate, îmi rupea actul. Am mers 17 kilometri prin pădure, pe lângă armata rivală”.
Aşadar, tinereţea lui Dado a fost plină de primejdii. După experienţa foarte tristă, dar încheiată fericit, din războiul în care a fost introdus fără voia lui, pentu Dado Arnautovic a urmat o alta viaţă. O viaţă dedicată baschetului, sport pe care l-a iubit încă din vremea copilăriei şi care i-a adus foarte multe satisfacţii, dar care l-a şi epuizat prematur. Pentru Arnautovic a urmat o viaţă în care a trăit în suflet oraşul lui Nenea Iancu, unde a creat extraordinar de multă bucurie şi mândrie suporterilor de sport, ducând baschetul ploieştean la un nivel în care nu ajunsese vreodată şi nici nu putea să viseze că va ajunge.
După sosirea din război, Dado Arnautovic a jucat baschet de înalt nivel în prima ligă a Serbiei, primul meci fiind echipa sa Banja Luka şi Beobank, partidă în care a înscris 18 puncte, moment despre care spunea că a fost unul definitoriu pentru viaţa sa: „Multe luni care au urmat sosirii acasă nu am reuşit să închid un ochi. Descoperisem că unicul mod în care puteam să leg câteva ore de somn era să fie constant zgomot în jurul meu. Nu reacţionam cum trebuie atunci când era linişte. Echipa mea era din Bosnia, dar fiind război, am jucat în Serbia, în Ruma. Eram pe foaia oficială a meciului, trecut în permisie de 15 zile. Am făcut meciul carierei, după doi ani în care nu mai atinsesem o minge de baschet. Dacă ar fi să mă întorc în timp, aş arăta cu degetul către acest moment şi aş spune că acolo mi-am transformat viaţa în mai bine”.
În 2001, a părăsit Bosnia pentru a merge în România. A evoluat mai întâi la Vega Soced Ploieşti, antrenată de Ioan Constantin. Între colegii de atunci ai „sârbului” se numărau ploieştenii Constantin Titi Mircea, Constantin Palii şi Bogdan Rădulescu.
Lotul de atunci al lui Vega Soced Ploieşti era foarte valoros, dovadă fiind prezenţa în finala campionatului, pierdută, însă, în faţa arădenilor de la West Petrom, în sezonul 2001/2002, şi medaliile de bronz adjudecate în sezonul următor, după o finală mică disputată în compania echipei CSU ISA Piteşti.
Apoi, din motive logistice, echipa s-a mutat la București, dar, rămasă fara sprijin financiar în vara lui 2004, s-a retras din competiții.
După experienţa Vega Soced, Arnautovic a ales să îşi continue cariera de baschetbalist alături de nou-promovata în prima divizie de baschet a României, C.S.U. Ploieşti, devenită mai târziu C.S.U. Asesoft Ploieşti.
În calitate de jucător, „sârbul” a câştigat alături de clubul universitar o cupă şi un campionat şi a participat în FIBA EuropeCup, întâlnind grupări puternice ale baschetului european, una dintre acestea fiind Fenerbahce Istanbul.
Printre colegii „de parchet” ai lui Dado se numărau componenţi ai echipei naţionale a României, regretatul Toni Alexe, Cătălin Burlacu, Paul Helcioiu, Rareş Apostol şi Levi Szijarto, dar şi ploieşteni (Sorin Hartman, Constantin Palii).
Primul antrenor al acestei echipe a fost Dragan Petricevic, dar după un sezon, Dado Arnautovic – care era foarte bun prieten şi îi cunoştea potenţialul de antrenor – l-a recomandat pe Mladen Jojic, din Bosnia. Ulterior, Mladen avea să îi „întoarcă” lui Dado serviciile şi să îl propună pe postul de antrenor secund.
Continuarea, în ediţia următoare a ziarului Prahova.
