Nicoleta Dumitrescu
La sfârșitul săptămânii ce abia s-a încheiat, respectiv în ultima duminică a lunii mai, a fost ziua a peste 4 milioane de români. Nu a acelora care trăiesc în ţara în care s-au născut, ci a românilor de pretutindeni. Printre o mulţime de zile și sărbători apărute în calendar, statul român a considerat că e cazul să marcheze, o dată pe an, și noţiunea de român plecat în afara ţării, adică a diasporei românești. Îi ajută pe românii plecaţi în străinătate, în cele mai multe dintre situaţii din cauza faptului că în ţara lor nu le-au fost apreciate munca și experienţa, mai ales din punct de vedere financiar? Prea puţin sau deloc. Pentru ei, departe de lumea dezlănţuită din România, o duminică, fie ea și ultima din luna mai, este ca oricare alta, una care este dedicată relaxării în aer liber sau acasă, alături de rude și prieteni, nu venind la serviciu, așa cum mulţi români au parte în ziua de astăzi.
Conform estimărilor de acum doi ani, se pare că peste patru milioane de români muncesc în afara graniţelor ţării. Asta înseamnă peste 4 milioane de familii, de povești de viaţă mai mult sau mai puţin reușite departe de ţara unde s-au născut. Unii dintre ei au ajuns în străinătate cu zeci de ani în urmă, pe vremea când nici numele nu puteau să și-l scrie pe hârtie, pentru că nu descâlciseră toate literele Alfabetului, alţii imediat după ce și-au văzut fotografia de la vârsta de 14 ani în actul de identitate ori după ce au ajuns majori și și-au luat lumea-n cap.
Mult mai mulţi sunt însă cei care, rămași fără serviciu ori care dintr-un singur salariu aveau șapte guri de hrănit, au considerat că departe de ţară pot strânge mai ușor un ban peste ban. Și așa s-a ajuns ca Spania să depopuleze sate întregi de locuitori care, ulterior, s-au transformat în ”căpșunari”, Italia, Franţa și alte state din Europa sau de peste ţări și mări primind, zi de zi, pe post de muncitori ori specialiști, români.
Cu siguranţă că niciunuia dintre cele peste patru milioane de români nu le-a fost ușor în prima lună, în primul an, în al doilea an. Și cu siguranţă că numărul acestor ani, în care nu a fost foarte bine, este mult mai mare, în contextul în care, se știe, printre străini niciodată nu poate fi foarte bine, oricât de roz ar părea totul, la prima vedere.
Nu poate fi ușor, nu poate fi totul bine atât timp cât jumătate din familie – soţ sau soţie și copii – este rămasă în ţară, ori când acasă au rămas părinţii bătrâni și bolnavi, sau când fraţii, trecuţi de prima tinereţe, sunt în șomaj ori nu-și mai găsesc rostul.
”Fiecare român plecat din ţară este un ambasador al României, un vector de promovare a imaginii ţării”, ”românii pot reveni acasă pentru a-şi pune în slujba comunităţii toate aptitudinile, mentalitatea înnoită şi experienţa dobândită în străinătate”, sunt doar două dintre mesajele pretenţioase venite dinspre ministere sau Cotroceni, lansate, în eter, chipurile ca să ajungă la ţintă, chiar de ziua Românilor de pretutindeni…
Problema este că nu doar românii plecaţi deja din ţara lor, ci chiar rămași pe loc s-au cam săturat de vorbe siropoase, doar de dragul de a bifa evenimente. Ceea ce nu se înţelege este însă faptul că foarte mulţi dintre românii care au plecat din ţara lor au făcut-o nu ca să dobândească noi experienţe, ci pentru că, tot așteptând ca în ţara lor să se schimbe ceva, în bine, așa cum se promite o dată la patru ani, nu se schimbă nimic.
Or, degeaba cei care sunt prin funcţii de conducere, care mai de care, pun pe hârtie tot soiul de strategii care ar trebui, chipurile, să-i determine pe români să se întoarcă acasă, dacă nu se schimbă nimic, începând de sus. De sus, de acolo unde puterea și deciziile se învârt doar pe degetele de la anumite mâini. Pentru că, de fapt, aceasta este marea tragedie a românilor: s-au dezrădăcinat pentru că au văzut că în ţara lor meritele au fost înlocuite cu titlurile cumpărate, adevărul cu minciuna, munca a fost înlocuită cu superficialitatea și cu sloganul lasă-mă să te las! Dar, ca și când toate acestea n-ar fi fost destul, politicul le-a acaparat pe toate. Iar când politica face și desface, fiind ca un fel de lege peste legi nescrise dar moștenite, atunci speranţa că, poate, binele se va întoarce, pare și mai îndepărtată. Iar din aceaste cauze, doruri foarte multe sunt înăbușite, aproape îngropate, în suflet, în fiecare zi, atunci când câte un român pleacă de acasă, pentru puţin timp, sau definitiv, ca să se alăture acelora de… pretudindeni.
