De pe orice pozitie ai privi istoria noastra, nu poti trece peste rascoala din 1907. A fost un eveniment real, de mare amploare, cu un larg ecou intern (mai ales in randul intelectualilor) si international, cu urmari notabile in legislatia si in viata sociala si economica a Romaniei. Nu putem deci ca, la implinirea unui secol, sa nu ne oprim putin asupra ei, incercand sa nu spunem nimic (sau aproape nimic) din ceea ce actuala generatie adulta a invatat in scoala.
Rascoala, izbucnita, din cauze binecunoscute, la 8/21 februarie, la Flamanzi (jud. Botosani), s-a propagat rapid in unele judete din Moldova, apoi din Muntenia si Oltenia. Guvernul conservator, condus de Gh.Gr. Cantacuzino (Nababul), castelanul de la Floresti, a incercat o represiune imediata, dar neorganizata, dar fara un plan coerent si dandu-si seama ca a pierdut controlul asupra situatiei, a demisionat la 12/25 martie, fagaduind ca va sprijini viitorul guvern in gestionarea crizei. Acesta era un guvern liberal, cu D.A. Sturdza ca premier, Ion I.C. Bratianu la Interne si gen. Al. Averescu la Razboi. El si-a alcatuit degraba un plan de potolire a rascoalelor, care complicau si relatiile externe ale tarii (erau temeri ca Austro-Ungaria sau Rusia vor ocupa Romania) iar populatia instarita de la sate si cea urbana intrasera intr-o adevarata panica, alimentata de zvonuri. Au existat si in cadrul guvernului, ca si in cadrul Partidului National Liberal, doua tendinte: una a celor de centru-dreapta, in frunte cu Sturdza, pentru o represiune dura si alta a celor de centru-stanga in frunte cu Bratianu care mergea pe tratative, negocieri sau pe folosirea unor mijloace legale. De aceea, ordinele venite de la centru au fost uneori contradictorii si adesea in judete nici nu au fost luate in seama. Acolo unde cei insarcinati cu conducerea acestei actiuni – prefectul, primul procuror, comandantul trupelor deplasate in zona etc. – erau din familii de mosieri cu vederi mai inguste, si-au indeplinit sarcina ca o rafuiala personala si, de multe ori, reactia la ridicarile taranilor a fost disproportionata.
Au fost, desigur, excese, au fost si victime destule, dar cifra de 11.000 de morti constituie o evidenta exagerare. Sa vedem cum s-a ajuns la ea si daca si cum ar putea fi corectata. Cand represiunea nici nu se terminase inca, pe la sfarsitul lui martie 1907, ziarul “Romania Muncitoare” a lansat-o, intr-un articol fulminant si a reluat-o, apoi, in altele. Poate promovarea acestei cifre a determinat simpatia cu care socialistii priveau pe tarani, dar era la mijloc si dorinta eterna a ziaristului de a soca. Aceleasi motive au facut ca si alte ziare, nu numai de stanga, sa preia informatia si sa o acrediteze. Intr-o forma sau alta au preluat-o si intelectualii vremii, unii constienti ca este o exagerare, dar socotind ca poate fi un argument de prima mana.
Aceasta cifra nu a cunoscut, nici in acei ani si nici mai tarziu, o dezmintire oficiala. Liberalii si clasa politica in intregul ei, in loc de polemici si justificari, au preferat sa lase sa se astearna uitarea peste evenimentele tragice ale anului 1907. Chiar si istoricii vremii, putinii care s-au ocupat de perioada aceea, au tratat problema rascoalei la modul general, eschivandu-se de la oferirea unor detalii si cifre concrete. De altfel, curand dupa aceea – si astazi cu atat mai putin – aceste date si cifre ar fi fost imposibil de stabilit. Probabil ca autoritatile locale vor fi primit vreun ordin verbal ca nu toti taranii ucisi sa nu fie inscrisi in documentele de stare civila la data mortii sau cu cauza reala a acesteia. De asemenea, sute de tarani au fugit, de frica, din satele lor si si-au pierdut urma in cine stie care colt al tarii, in Dobrogea sau in Transilvania. Altii raniti sau veniti din inchisori bolnavi, au mai trait cateva luni sau cativa ani, murind deci mai tarziu. Multi dintre cei ucisi au fost inscrisi cand familiile sau cineva i-a declarat, scriindu-se in dreptul lor “moarte naturala“.
Propaganda comunista a primit cifra de 11.000 tarani ucisi in rascoale ca un dar neasteptat. A facut din ea un adevarat slogan, a folosit-o in fel si chip, pana cand a imprimat-o in constiinta populara, ajungand sa o creada chiar si liderii comunisti. Trebuie sa spunem insa ca lucrarile serioase de istorie din acea vreme (am in vedere “Istoria Romaniei in date”) nu au avansat o asemenea cifra, ci s-au multumit sa vorbeasca de “cateva mii”.
Nu este corecta nici cealalta tendinta, cea de a minimaliza amploarea si insemnatatea rascoalei si deci si numarul jertfelor omenesti. Nu putem fi de acord cu cineva care, curand dupa 1989, vorbind la T.V.R. afirma ca au fost vreo suta saptezeci de morti; noi ne unim cu cei care apreciaza acest numar intre 2.000 si 3.000 de disparuti.
Dar nu acesta este lucrul cel mai important. Rascoalele din 1907 au determinat – sau cel putin au grabit – o serie de masuri legislative importante. Acestea au imbunatatit in oarecare masura, atat cat era posibil in epoca, conditiile de viata ale taranimii, dar au implicat schimbari mari in dezvoltarea tehnicii agricole, in eliberarea fortei de munca taranesti pentru industrie, in invatamant, sanatate, intr-un cuvant in programul economic si social-cultural al Romaniei, in drumul ei spre o societate moderna, capitalista.
(continuarea in ziarul de maine)
Paul D. POPESCU