Florin Tănăsescu
Paris, anul trifoiului cu patru foi. În atelierul lui Brâncuși se-aude “Aici, Radio România Actualităţi. Ora exactă: Aceeași ca și-n decembrie 1989. Meteo: Vin timpuri și mai grele. Sport: În urma concursului naţional de sărituri de la trambulină, Viorica Dăncilă a plonjat direct în fruntea Guvernului. Urmează muzică la cererea ascultătorilor. 99,99 la sută dintre ei au cerut <<Un bilet pentru călătorie>> numai dus!”
Atelierul lui Brâncuși, deci. E și Valeriu Sterian pe-acolo, sunt și Cioran, Ionesco. Mă nimeresc și eu. Badea Cârţan e-n drum spre Roma, iar Caragiale bea o halbă de bere prin Berlin. Pe “Masa tăcerii” e un kil de vin.
– Spune-mi, deci, Vali Sterian, de ce te rogi și tot faci temenele la Cel de Sus să vină pe-acasă, pe pământ? Crezi că altă treabă n-are? Ieri l-am văzut la casa de schimb valutar. Schimb niște euro în moneda aia, virtuală. Bitcoin parcă îi zice?, întreabă retoric și cam sictirit Eugen Ionesco.
– “Doamne, vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni !”, cântă palid la faţă – are ciroză, săracul – cu glas nestingherit, folkistul.
– Băi, mi se pare mie sau ăsta-i cam pilit ?
– Nu ţi se pare, este !, i-o retează sadicul Cioran, în timp ce răsfoia – ca om sucit ce este și era, cu ochii în tavan, parcă o carte.
– Ce citești, maestre?, întreb și eu, timid și, firește, cu respectul cuvenit.
– Pe contul meu de Facebook văd cum un prost a postat că este “Pe culmile disperării”. Știi de ce ? Că nu–i mai dă like gagica virtuală.
– Și cine-i aia ?
– Una, România !
Paris, anul trifoiului cu patru foi. Atelierul lui Brâncuși. Doi imigranţi ruși aduc 12 scaune pe care iau loc tot ei. Sunt Ilf și Petrof.
– Câtă nesimţire pașii voștri poartă !, se răstește gazda, nea Costică, așa cum îi zic ucenicii care îl ajută să o sculpeteze pe Domnișoara Pogany, viitoare prim–ministru a unei alte Românii. Aveau dreptate ăia de la Boney M, când încheiau “Rasputin” cu o concluzie: “Da’ nesimţiţi mai sunt și rușii ăștia!”
– Are dreptate Brâncuși, zice și Ionesco, rezemat de o sculptură. Pe “Douăsprezece scaune” să stea nici măcar trei, ci numai doi imigranţi ?
– De ruși vorbești? Pe ruși îi critici?, sare ca ars Cioran. Cu “Rinocerii” tăi din Parlament nu ţi-e rușine, Ionescule? Cu “Ucigașii fără simbrie” din Guvern cum rămâne, ai? Când ai scris “Delir în doi”, pe cine ai născut? Ţi-o spune scepticul din mine: pe Dragnea și pe Tăriceanu? A, să nu uit: “Jocul de-a măcelul” cine l-a inventat”? Eu, cumva? Ilf și Petrof? Caragiale? Nu, mata! Jocul de-a măcelul poporului român, de-mi dai voie să fac o mică adăugire.
– “Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din ţară”, schimbă registrul Vali Sterian.
Apare și-un ţârcovnic, timid, bătând la ușa magherniţei – atelier în care zărești scripeţi, dălţi, o spânzurătoare și multe, multe pietre funerare.
– Matale cine ești ? Și ce dorești ?, întreabă Costică Brâncuși, care băuse un pic din ţuica făcută în atelier, la alambic.
– Să ne dai, pe șest statuia aia, cum dracu-i zice? A, da, ”Cuminţenia românului”. Banii stânși până acum i-am dat Preafericitului, da nu ne spui că ne bate Ucigă-l Toaca !
– “Să fie pentru noi existenţa un exil și neantul – o patrie”?, se-ntreabă Cioran privind ca un tâmpit la ăla care venise la cerșit.
Aici, Radio Actualităţi. România nu mai există. Au înghiţit-o “Rinocerii” lui Eugen
Ionesco.
Clasa politică nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase!
