Lucian Avramescu
Citesc undeva că la fiecare câteva minute un român pleacă din ţară, iar cei care pleacă pentru puţin timp, să facă un ban în plus, pleacă până la urmă de tot. România se golește. De averi și de oameni. Am crezut că va fi un episod până la urmă natural – surpriza, nesperată pentru cei mai mulţi, de a găsi graniţele libere și de a putea zburda prin lume. Sârbii plecau și-n vremea lui Tito, dar se întorceau cu banii câștigaţi în Occident acasă. Și la noi a fost la fel. Un timp. Acum românii, cei mai mulţi dintre cei plecaţi, nu se mai întorc cu banii acasă, la reziduurile de părinţi și bunici și neamuri rămase să-i plângă și să-i ofteze. Pleacă uitând.
Exerciţiul uitării începe cu uitarea părinţilor vii, iar dacă-s morţi, cu uitarea mormintelor. Spun aceste triste constatări fiindcă ele vin peste mine, le am sub ferestre, pe uliţă, la vecini, în cimitirul cu jumătate din morminte fără lumina Învierii. Românul plecat afară se comportă de parcă a scăpat din lagăr. Dar lagărul, zice-se, a dispărut. Înseamnă că e o minciună. Sau românul nu mai simte nimic pentru ţara de baștină, pentru gura de aer care – la naștere – marchează în om cosmosul de acasă. O porţi în tine, într-o infimă parte, toată viaţa. Doctorii americani îi zic ”aerul rezidual” celui care, prin diluări respiratorii, prin schimbarea permanentă a locului și locurilor, rămâne acolo, în plămâni, lipit de tine ca iubirea, ca sufletul, ca Dumnezeu, când se întâmplă să crezi în el.
Scriu de ani de zile, de când, în ‘89, aceiași oameni, alungaţi de ”revoluţie”, au reocupat aceleași scaune peste câteva zile, cu infinite libertăţi de a fura, jefui, prosti. Avem cea mai lipsită de patriotism clasă politică din univers. Dar nu-i destul pentru ca boala abandonului să ajungă atât de nimicitoare. Golirea ţării de oameni este uriașul avantaj al hoţilor exersaţi de azi. Cine-s ei? Toţi cei care împart plăcinta și se bat pe ea, sub lozinca luptei pentru binele naţiei. Care naţie, că nu mai e? Iar poporul nu-și mai vrea ţara. ”Tagma jefuitorilor” a rămas, e aici, prosperă și cuvântează la televizor, poartă bătălii pe fundul sacului cu banii din impozite, astfel încât să nu scape vreun leu irosit pentru o șosea, un centimetru de progres. De ce o lăsaţi să-și facă de cap, domnilor români? D-aia! – ar putea fi un posibil răspuns.
