Florin Tănăsescu
Vorbi deci procurorul, arătând cu degetul spre inculpat. Adică spre mine:
– E un ratat. O racilă. Făptuitorul are și antecedente. Și fac vorbire de recidiva mare: facultate a făcut la stat, pe banii clasei muncitoare – deci nu pe ouă, cum se face azi, iar în liceu, ce scrie în dosarul lui de inculpat? Că a fost premiant.
Este completul patru al sălii Judecăţii Dinainte. Lumea se uită cu scârbă la mine. Îmi vine să strig “Oameni buni, de ce mă priviţi cu ură ? Sunt unul dintre vinovaţii fără vină care vor, mai speră încă, să se facă lumină”. Dar îmi dau seama că aș predica precum Moise în pustiu. Și da, mai știu, că nimeni nu-i profet în ţara lui. A, ba da: numita DNA ! Dar trecem peste amănunte…
– Imperios solicit pentru individ închisoarea pe viaţă, aici, în ţară. Să simtă și el ce a simţit biata victimă sedusă și abandonată. Noroc c-a fost salvată de noi, de oamenii legii și de colegii mei, de prin Guvern – Olguţa, Dragnea, Dăncilă, Toader Tudorel – zis și Cocoșilă.
În timpul ăsta, avocata mea, adică a cauzelor, speranţelor și viselor pierdute, îmi spuse să-ncropesc ceva atenuante circumstanţe. Era o biată stagiară ce semăna la ochi cu Bette Davis: erau albaștri! În tembelismul meu, mă întrebai “N-o fi chiar ea? N-or fi chiar «Bette Davis eyes»?” Au nu cumva o fi voia sau ironia sorţii ca însăși domnișoara/doamna, moartă la anul 1989, să trăiască încă, precum zilele-și târăște și victima mea, salvată, vai, în ceasul al doișpelea, de mai marii zilei, întunecaţii nopţii și prefăcuţii sorţii ?
– Deci, prostule, îmi repetă Bette Davis, minţi și tu ceva acolo ! Zi că ai vrut să seduci nevasta altuia, drogat fiind sau beat.
Cât adevăr grăiește numita Betty ! Fapt e că eram chiar sub influenţa etnobotanicelor. I-am zis victimei mele, ţara: “Dragostea mea pentru tine, arde macii pe coline”. Și asta este, în ziua de azi, o infamie.
– Păi, adevăr grăiţi, dom’ judecător, stimate procuror! Chiar, cine mai are dezlegare să-și iubească ţara în afară de dumneavoastră, de popi și de clasa politică? Talpa ţării ?, recunoscui, spășit, eu, vina.
Mă uit în sala de judecată. E arhiplină de lumea venită să vadă inculpatul care-a iubit și el odată doi ochi – ce-i drept nu negri, ci albaștri – la o fată numită România. Frate-miu e prin străinătate și, graţie noii tehnologii, e audiat și el, prin videoconferinţă. Iar nefericitul, crezând că-mi face bine, pune sare pe rană: “Știţi, el e băiat cuminte. Chiar și pe Kafka de șapte ori l-a citit. Dar, se vede treaba, «Procesul» nu i-a folosit”.
Iar grefiera , credeţi că stenografia ședinţa ? Aiurea, juca Solitaire. Ba, mint, i-a căzut -o lacrimă pe tastatură când și-a adus aminte de-o telenovelă turcească, în care eroul se sinucide din dragoste pentru o piţipoancă.
– Ultimul cuvânt îl are inculpatul. Deci, ce spui nefericitule în apărarea ta?, strigă magistratul, Dumnezeu în robă neagră.
– Da, recunosc, am vrut să îmi seduc ca prostul, ţara. Știţi, ea are ochii ca ai lui Bette Davis. Ea m-a vrăjit cu muzica lui Enescu. Cu poezia lui Labiș și-a lui Eminescu. Cu amintirile, din “Nostlagia”, a lui Cărtărescu. Cu infinita Coloană a speranţelor de a trăi nu cocoșaţi, cum, da, citit-am în suspectul Kafka. Dar, n-a fost să fie. Am uitat că Bette Davis – România e-a dumneavoastră, nicidecum a mea. Pot să vă rog, într-un final, ceva ?
– Zi, dar repede, că mai am vreo doi- trei proști pe rol, ca tine.
– Bette Davis n-are nicio vină. Nu purta nici minijup, n-avea nici decolteu, să umblu ca tembelul după ea, năuc. Deci, să n-o batjocoriţi cu nerozia dumneavoastră !
– Aprod, ia inculpatul și du-l la Spitalul 9. Să-i fie spălat creierul. Poate așa o va uita pe numita Bette Davis.
Și-apoi, complice, face cu ochiul către procuror, întrebând în șoaptă – Bette Davis e pe culoar ? Ce rochie poartă ?
Se trezește și grefiera, vorbind neîntrebată:
– Proştilor, e moartă !
