Giorgiana Radu

Metafora, unduire inspirată, tandră sau dură asemeni oţelului, pulsează în inima unui text. Viaţa la rându-i este o metaforă calculată, pozitivă ori tristă. Momentele trăite se succed ca într-un colaj bine organizat. Nimic nu pare a fi la voia întâmplării. Succese, eșecuri, oamenii cu care interacţionăm. Fiecare zi își are așezarea bine poziţionată ca într-un puzzle complet și complex. Piesele importante suntem noi și ei, cei pe care îi întâlnim și nu putem rămâne indiferenţi.
Joi, 29 martie, zi însemnată pentru mine, am primit, pe lângă vorbe frumoase, înduioșătoare, și o veste care m-a întristat. Maria Lascăr, soţia renumitului chirurg Ioan Lascăr, s-a stins în miez de noapte, vegheată de soţul său, după trei ani și jumătate de luptă cu o boală necruţătoare. Pe doamna Lascăr, medic ginecolog de profesie, am cunoscut-o cu ani în urmă, când, împreună cu o verișoară a sa și cu domnul profesor, a vizitat pentru prima dată Muzeul Pietrei de la Sângeru.

Era o zi luminoasă de august, ce mi-a rămas întipărită în minte și suflet, prin căldura și naturaleţea unor oameni pe care, de multe ori, ni-i imaginăm altfel, din cauza altitudinii profesionale și a faimei. Atunci, prin soţii Lascăr, am realizat că dincolo de funcţii și profesii, la baza prestigiului stă, pe lângă muncă și dăruire, calitatea cea mai importantă – aceea de a fi om, pur și simplu, fără aroganţă. I-am reîntâlnit apoi de câteva ori, cu prilejul unor aniversări. Doamna Mioara, cum îi spuneau apropiaţii, nici înaltă, dar nici scundă, cu o distincţie aparte, avea pe chip un zâmbet permanent, de parcă te îndemna să-i urmezi exemplul și să nu te lași copleșit de nimic, așa cum ea a făcut până în ultima clipă, când moartea a biruit-o. Zâmbetul acela senin era accesoriul special cu care natura o înzestrase și care nu lipsea niciodată când era gazdă. Era omul care transmitea enorm, chiar și fără să spună ceva. Purtătoare a unui nume sfânt, Maria Lascăr a fost înmormântată într-o zi specială, Duminica Floriilor. Probabil că smicelele de salcie și florile acestei zile i-au înfrumuseţat călătoria în lumea celor drepţi și a fost întâmpinată așa cum se cuvine. Fără să comit o impietate, aș îndrăzni să sper că a fost primită, de Florii, precum la intrarea în Ierusalim.
…Și totuși, viaţa merge mai departe. Șchiopătând pentru unii, zâmbind pentru alţii. Așa a fost mereu și va fi întotdeauna. Ochi care râd, ochi care plâng. Nicicând nu va exista o unitate în acest sens.
A început Săptămâna Patimilor, în care Iisus se jertfește pentru noi. În aceste zile, să reflectăm asupra morţii și Învierii Domnului și să-i arătăm că nu suntem indiferenţi. Cum? Așa cum simte fiecare!