Selecţionata tricoloră „Under 19“ a ratat, în prelungiri, calificarea la Europeanul rezervat jucătorilor născuţi în anul 1999, pierzând cu 2-1, pe arena „Ilie Oană”, în faţa Ucrainei. Că a fost în prelungiri e una, că s-a ajuns acolo, cu totul altă poveste, un gest inconştient al lui Moruţan (care a luat al doilea galben şi implicit roşu, fiind eliminat, în momentul când a marcat golul de 1-0, în min. 77) declanşând „drama”. Cu un om în minus, chiar dacă avea avantaj şi îi trebuia doar un punct pentru a se califica, reprezentativa noastră a capotat, în cel mai pur „stil românesc”, fiind egalată în min. 84, apoi a fost învinsă şi „lăsată acasă”, în al doilea minut al prelungirilor.
Degeaba ţipa şi fluiera „mentorul” Stoichiţă de la oficială, degeaba se făcuse „mic” preşedintele Răzvan Burleanu, nimeni şi nimic nu au putut „ordona” un pic jocul României, în finalul partidei,când s-a ales o aşa zisă tactică falimentară – toţi în “linie”, în apărare,lacrimile, înjurăturile de furie, deznădejdea făcând, parcă, toate, parte dintr-un “tablou” pe care noi l-am văzut de atâtea ori în momentele decisive ale sportului nostru! La întrebarea “de ce tot noi?” nu poate răspunde încă nimeni! Poate pentru că “răspunsurile” stau în mentalitatea noastră, în felul cum creştem aceşti sportivi, cum (nu) se dezvoltă societatea, educaţia… “Doamne, Doamne” nu îşi are locul în aceste “răspunsuri”, deşi, tare ne-am fi bucurat să fie, măcar o dată, mai bun ca Vlad, în poartă, mai sigur decât Screciu – în centrul defensive, cu mai multă “raţiune” decât Moruţan şi Neciu (şi el eliminat, după primirea golului de 2-1) şi tot aşa mai departe, ca şi data trecută, ca şi acum, ca şi data viitoare, pentru că e puţin probabil să fi “învăţat” ceva din aceleaşi eşecuri!
Şi, totuşi, păcat de această şansă, de cum s-au jucat primele două meciuri, de cei 3.000-4.000 de oameni care au venit să vadă acest meci care va intra şi el în categoria celor “de tristă amintire”: România – Ucraina: 1-2.
