Nicoleta Dumitrescu
Îşi trece peste sprâncene, de două ori, degetele arătătoare. Deşi atingerea seamănă mai degrabă a mângâiere, aproape de rădăcina nasului simte o uşoară durere. Se apropie şi mai mult de oglindă, ca să vadă mai bine. Reflexia luminii albăstrie de la neon îi dă senzaţia că descoperă, mai mult decât în alte dimineţi, o mulţime de riduri pe care nici nu le observase până atunci. Închide uşor ochii, dar privind prin fanta de lumină dintre pleoape, ceea ce vede vag la coada ochilor – ca şi când ar fi fost labele mari ale gâştii Cocuţa, jucăria vie din copilărie, de pe vremea când mergea în vacanţă la bunici – o sperie. Tresare. Se apropie şi mai mult de luciul oglinzii, aproape să-l atingă cu vârful nasului, şi pare că nu-i vine să creadă ce vede.
La sprânceana din dreapta, chiar în mijloc, două fire albe, care se îmbăţoşaseră, nevoie-mare, să fie cât mai vizibile. „Am îmbătrânit!”, îşi zice în gând. Nu are curajul să se mai uite şi la tâmple, şi nici nu mai încearcă să-şi dea după ureche buclele rebele, acum nepieptănate. Ştie că a albit, iar descoperirea a făcut-o cu mulţi ani în urmă.
Îşi face mâinile căuş şi le umple cu apă rece pe care şi-o dă pe faţă. Cu picăturile rămase pe obraji îşi face un masaj uşor, degetele alunecând, în evantai, aproape de bărbăie. Îşi cuprinde din nou faţa cu ambele mâini, după care deschide cutia cu cremă de zi. Cu acelaşi deget arătător cu care descoperise firele albe din sprânceana dreaptă îşi punctează faţa cu crema care miroase a piersici. Iar mişcările circulare pe faţă, necesare să întindă crema pe toată faţa, par că o mai înviorează. Urmează apoi fondul de ten, rimelul, fardurile. Îşi mai apropie încă o dată faţa de oglindă, iar acum parcă îi place ceea ce vede. Mângâiate cu crema de piersici, ridurile parcă s-au mai estompat, iar fondul de ten i-a dat feţei şi mai multă strălucire. Se uită brusc la ceas. Au trecut deja zece minute de când este în faţa oglinzii? Păi, atunci este deja în întârziere! Îşi trece repede mâna prin păr şi iese din baie rapid.
Se îndreaptă către cuier şi ia în fugă haina. Înainte să se încalţe, însă, pe jumătate îmbrăcată, mai deschide încă o dată uşa la dormitorul copiilor şi strigă tare: „Ţi-am lăsat pe masă omleta, aşa cum îţi place. Dacă mai stai în pat cinci minute să ştii că se răceşte şi nu vei mai ajunge la timp. E important să fii punctual. Hai, poate acum e cu noroc!”. Copilul este, de fapt, un tânăr, trecut de 30 ani, care urma să se prezinte la un interviu. Iar pentru ea, mama, copilul rămâne tot copil, indiferent de vârstă. După ce şi-a pus fularul la gât, femeia iese repede pe uşă. Urcându-se însă în autobuz îşi aduce aminte că, în cele zece minute cât a stat în faţa oglinzii, a uitat să-şi dea cu parfum.
Toată această descriere ţine doar de una dintre zilele obişnuite din viaţa unei femei. A femeii pentru care, din păcate, din cauza faptului că timpul nu mai are răbdare nici cu ea, poate că singurele minute de linişte sunt cele de dimineaţă, din faţa oglinzii. Prin urmare, poate tocmai de aceea, măcar o dată pe an, de 8 Martie, cei care depind de existenţa unei femei ar trebui să o vadă pe aceasta cu alţi ochi. Dar, dincolo de toate, ar trebui să-i îngăduie acesteia să se bucure de universul ei, de ceea ce-i face plăcere, implicit cu un mai mare răgaz de răsfăţ dimineaţa, în faţa oglinzii, nu doar timp de 10 minute cu ochii pe ceas. Ba, poate n-ar strica, pe lângă urarea de „La mulţi ani”!, şi un dar, sub forma unei sticluţe cu parfum şi a unei cutii cu cremă de piersici. Când miroase a primăvară, parcă totul prinde altă viaţă!
