Giorgiana Radu
Când ne pregăteam să îmbrăţișăm primăvara, s-a instalat adevărata iarnă: ger, viscol, polei. Gerul Bobotezei a ajuns de Mărţișor. O prietenă din Capitală îmi spunea că a primit gerul acesta ca pe o binecuvântare. A purificat aerul greu, îmbâcsit și irespirabil, de toamnă cenușie, al orașului. Gerul, așteptat de unii, nedorit de alţii, a îngheţat nu doar România, ci și multe ţări din Europa, așa cum poate îngheţa, uneori, dragostea, așteptând dezgheţul, venit prea târziu. Într-o carte, pretextul gerului devine literatură, iar dragostea – congelată zeci de ani, fiindcă eroul trece prin ceea ce numesc oamenii de știinţă criogenie – este învinsă și umilită în acealși timp.
Iubirea pură, ca zăpada abia cernută, dintre Innokenti și Anastasia a rămas captivă câteva decenii. Personajul central din „Aviatorul”, obiectul unui experiment efectuat într-un lagăr, a fost îngheţat în azot lichid. După 60 de ani, Innokenti este dezgheţat și un medic se ocupă de reabilitarea lui. Recăpătându-și amintirile încearcă să-și caute trecutul.
Regăsirea cu iubita este redată de autorul Evgheni Vodolazkin cum nu se poate mai dureros, dramatismul atingând cote înalte. Când au fost despărţiţi (de împrejurări nefaste) ea avea 17 ani, el 23. Acum, când o găsește pe un pat de spital, Anastasia are 93, iar el în jur de 30 – vârsta la care a fost îngheţat. Ea, bolnavă, zace inconștientă. Colegele de salon care îl percep pe Innokenti ca fiindu-i nepot, îl însărcinează să-i schimbe pampersul și să o spele. Se supune și, făcând abstracţie de mirosul greu, cuprins de un automatism inconștient, îndeplinește pas cu pas indicaţiile primite de la o bătrână mai vocală. Dragostea lor nu fusese consumată din dorinţa lui Innokenti. Voia ca Anastasia să atingă vârsta majoratului, iar acum i se ordonă să o ungă cu cremă în zonele intime, să nu se irite. În timp ce întinde alifia, el – care nu-i atinsese decât palmele – nu se gândește decât la cât de mult o iubise și o dorise. Acum…
Gerul ucide uneori. Oameni, sentimente, speranţe.
România este amorţită de mulţi ani, dar nu din cauza gerului climateric, ci din motive de îngheţ sufletesc și moral al celor care o conduc. Dragnii, tăricenii, iohanișii – folosesc termeni generici – care de aproape trei decenii s-au angajat că „o vom duce mai bine”, nu fac decât să dirijeze bunurile ţării în buzunare străine sau ale lor, lăsând mii de oameni fără locuri de muncă și obligându-i să ia calea exilului forţat. Politicieni, de dreapta sau de stânga, investesc sume uriașe în propriile campanii și în conturile personale, în timp ce autostrăzile, spitalele și tot ceea ce ţine de infrastructura unei ţări moderne, rămân îngheţate, din „lipsă de fonduri”. Obligaţiile demnitarilor faţă de cetăţeanul român îngheaţă odată cu instalarea acestora în fotoliul confortabil pe care l-au obţinut prin votul bietului naiv care și-a pus speranţele nu în hârtia ștampilată din urnă, ci în omul care a promis asumarea unor responsabilităţi. România pare a fi predestinată unei amorţeli fără leac. De vină suntem noi, cei care ne încăpăţânăm să sperăm, la fiecare scrutin electoral, că se mai poate schimba ceva. Schimbarea ar trebui să înceapă cu noi și în noi. Vin apoi și celelalte schimbări.
