Florin Tanasescu
Cu legănări de șolduri și mirosind a parfum nedefinit, domnișorica – văduvă, zic unii, măritată a doua oară, spun Don Juanii de prin sală – se uită cu ochi străini și goi de zici că se întreabă “Ce s-a- ntâmplat cu tine, ce s-a-ntâmplat cu noi ?”.
Ea, femeia de vreo 28 de ani, miroase urât. Şi chiar dacă leagănă din șolduri, nu-l are pe „Vino-ncoa!”; miroase a sudoare, ce s-o lungim prea mult, iar doamnele și domnișoarele emancipate și-ntorc privirea scârbite și-și dau coate. Duhnește domnișoara ori doamna, depinde din ce unghi privești sau cum respecţi femeia despre care acum vorbim, atrage cu damful ei de hoit și muște și moluște. Unii, mai cârcotași, spun că i-au văzut în cap căpușe, iar alţii mișunând păduchi în părul ei.
Iată și-o mică tentativă de-ai face un CV:
– Este “Femeia de 30 de ani”, a lui Balzac, este de părere unul, francofil.
– Eu zic că-i Madame Bovary !, îl contrazice altul.
– E ţara maică, v-aţi tâmpit ?, răspunde-o babă analfabetă, ce degetul îl pune pe rana și certificatul de moarte al neamului în care s-a născut, încă trăiește și probabil, mâine, deja vom spune și despre ea că a murit.
Un bocănit de toace se-aude deci pe pardoseala sălii de la Spitalul de Urgenţă care-i ţara. Păi, cum așa? Deci, doamna/ domnișoara mai murdară decât pardoseala pe care o freacă femeia de serviciu, să cureţe și sângele și lacrimile ălor încă vii, deci cucoana are bani de pantofi cu toc, dar de-un săpun, acolo, ioc ?
– Măi oameni buni, măi neamule, măi ţară ! Sunteţi miopi ? Nu vedeţi ce se întâmplă în Spitalul de Urgenţă numit și România ? Nu vedeţi că amărâta se sprijină și merge în cârje de lemn? Iar luxul de a sta pe verticală, de a fi om deci – dar sprijinit în cârje, ce-i drept, ceva mai acătării, din aluminiu – nu și-l permite oricine ?, strigă unul, se vede treaba, ajuns la limita răbdării.
Iar lumea, lume multă, să fie aproape 20 de milioane, care stă cuminte în sala de așteptare, de la spital, din România, își pleacă privirea, rușinată.
Doar rușinată, nu și revoltată !
Așa că nespălata, căpușata și-mpăducheata Românie își spune pentru sine: “Și ajutorului fiilor mei nu mă încredinţa!”. Că amărâta de 28 de ani mai speră încă într-o minune. L-așteaptă pe Hristos, să-i zică:
– Iată, femeie tânără, te-am făcut bine ! Aruncă și cârjele și nu mai păcătui. Asta înseamnă să nu mai stai aici. Pleacă ! Cum ? N-a văzut niciun muritor o ţară care se leapădă de ea ? Nici n-o să mai vadă. E premieră mondială, demnă de Cartea Recordurilor !
– Hei, nu vă-nghesuiţi ! Întâi femeile, apoi copiii și, mai la urmă, voi bărbaţii ceva mai tineri. Restul, trecuţi de 40 de ani, staţi cuminţi și ţineţi-vă, de mai aveţi puteri, chiar singuri, lumânarea, rugându-vă la Dumnezeu. La toţi vă vine rândul!, face brancardierul ordine prin ţară. Iar targa-i grea, că-s câte doi bolnavi pe ea, așezaţi pe-o rână, să aibă loc. Și gâfâie brancardierii, și horcăie și ţara.
A doua zi, în sala de așteptare de la Spitalul de Urgenţă, e liniște. Nu-i vorbă, e tot lume multă, dar mai puţin de 20 de milioane. Dinspre morgă, ca pe vremea ciumei, trec dricuri. Iar legenda spune că-n România, la peste 18 ani trecuţi de anul 2000, unii trăiau încă. Iar printre morţii încă vii era și domnișorica/doamna / femeia, ţara. Cu mâinile pe piept, strângând în braţe cârjele de lemn. Să poată înainta în drumul ei spre groapă.
Atunci, da, m-am convins că Dumnezeu, în România, e ateu!
