Florin Tănăsescu
Da, și noaptea astea înseamnă, pentru mine, amanto, un coșmar. Văd cum pe cerul ţării se perindă iar, în zbor, vrăjitoare, călare pe aspiratoare. Poate mă crezi nebun, dar le aud cum chicotesc pe seama noastră. Da, le simt, le văd pe matracucele de vremuri noi, în funcţii căţărate, cum chicotesc și-mi scuipă-n cap seminţe. Iar mâine, la ceas de maximă audienţă, vor apărea și la televizor, și-mi vor promite câte în lună și în stele.
Iar morţii din morminte se vor răsuci pentru a doua sau a noua oară, scârbiţi și rușinaţi de nerușinarea cocotelor. Iar, mai nou – de nu știai, amanto – cocoșul a treia oară de lepădare de neam și ţară cântă, iar a patra oară – a trădare. Acum e ora patru dimineaţa. O să-l auzi curând.
Oh, da, amanto, văd hârci în zbor, la ceas nocturn. Ce zici să îţi șoptesc? Să-ţi spun vorbe că te iubesc? Nu pot, nu știu. Nu vreau decât să dorm, să dorm, să dorm. Să am o noapte – una măcar, de nu cerșesc prea mult – fără coșmaruri cu vrăjitoare și cu vrăjitori. Să fiu măcar în timpul nopţii liber,
nu-mpovărat de griji. Și să visez doar minotauri, nu ţara – labirint cu căi întortocheate, în care viaţa mea, a ta, a noastră-n general, se zbate. În ţara-n care numai cine-i bou răzbate.
Cine-a fost tata, mă întrebi? Cine a fost mama? Ce sfaturi mi-au dat ei ? De ce sunt pesimist sau defetist, cum zic idealiștii zilei de azi, care speră că unul sau doi Dumnezei ne mai salvează ?
Nu, tata nu a fost de viţă nobilă. Nu a fost ţar. A fost bietul ţăran care de inimă, în creștet lovit, de sus, de soarele- amiezii, la coasă a murit. Pământ sub unghii a avut, pământul ţării mele l-a luat cu el acolo, în mormânt. Deci tata a furat, nu doamna sau doamnele ori domnii care trec razant deasupra ţării și se hlizesc pe seama noastră, a celor care încă mai trăim. Cine-a fost mama ? Mama a fost, într-adevăr, de neam ales. Ea-mi povestea de vremuri în care până și Omul de Tinichea era mai zdravăn la cap și mult, mult mai curajos decât sunt eu. Sau îmi spunea despre un Vrăjitor din Oz, însă nu pomenea – firește, nici ea habar n-avea ce vremuri vom prinde și tu și eu – de doamne vrăjitoare deșucheate, care ajung, din lupanare, în fruntea ţării. Maică-mea era, deci, ţara.
Și ce m-au învăţat ai mei?, că asta-i a treia întrebare. “Să văd idei”, cum zice filozoful. Or, ce văd eu, ce vedem noi toţi astăzi ? Noi am văzut, vedem, vedea-vom doar mișei.
Ce îmi șoptești acolo? “Și mâine e o zi” ? O fi, însă pe aripile vântului vor trece iarăși cârduri, cârduri de vrăjitoare călare pe aspiratoare. Și ţara o aspiră, ţara moare. Nu simţi și tu că, pe zi ce trece, văzduhul cum duhnește ?
Amanto, care ești tu, ţară, ce faci, plângi ? Și -mi sugerezi ca-n lacrima-ţi sărată să mă înec ? Aș face-o, însă, din păcate, n- o să mor, fiindcă, se știe, saramura, apa sărată, deci, te ţine la suprafaţă. Poţi respira și cam atât. A, mai poţi să faci ceva: să te tot zbaţi în
ţara -n care se aude zumzet de vrăjitori și vrăjitoare călare nu pe mături – că astea-s vechituri – ci pe aspiratoare. Retează suflul ţării, o sufocă, la ghenă o aruncă. În cârciumă, în lupanare, în cluburi selecte având la ușă felinare roșii, vrăjitori și vrăjitoare dansează dansul nesimţirii, hidoșeniei și-al trădării.
Ţara ? Ce se întâmplă cu ţara ? Ce întrebare stupidă, zău, amanto ! Păi, nu ţi-am zis ? Păi, nu auzi cocoșul cântând a patra oară ? Ţara moare. Se duce lângă tata, îngropat cu pământul ei sub unghii.
Tu încă mai respiri ?
