Giorgiana Radu
Copilăria rămâne în noi, pierdută printre amintiri. Revine când și când, dezmorţită de fapte, întâmplări, cuvinte, mirosuri care trezesc ceea ce am trăit cândva. Nimic sau aproape nimic nu se risipește în uitare din cele petrecute în etapa numită Copilărie. Bune și rele rămân. Neaua trăirilor se depune definitiv în ungherele sufletului. Doar o anumită boală a senectuţii o poate șterge. În rest, ea, Copilăria, revine în prezent pentru a ne revigora, ori de câte ori simţim povara timpului, a vieţii compuse din îndatoriri și responsabilităţi.
Perioada „inconștienţei pozitive” se sfârșește pe nesimţite. Nici nu realizezi când ai pășit în adolescenţă și cât de repede alergi spre maturitate. Constaţi că oameni dragi care ţi-au îmbrăcat acei ani în bucurie și povești nu mai sunt. Pe alţii, cu care ai împărţit vacanţe, jocuri, năzbâtii, destinul i-a trasat departe prin deciziile lor uneori neinspirate. Punctele comune sunt greu de detectat, aproape imposibil. Comunicarea, interacţiunea, empatia au înţepenit atunci, în decorul splendid al Copilăriei. Icebergul întâmplărilor nu poate fi dezgheţat, diferenţele personalităţii fiecăruia fiind extreme. Rămâne însă ceva de neclătinat. Rămân aminitirile vii, colorate, care nu pot fi preschimbate din alb în negru, indiferent de traseul fiecăruia.
Copilăria poate fi totuși renegată, respinsă și alungată din bagajul sufletesc al omului. Din păcate, nu puţini sunt cei care au văzut această etapă nu în culorile curcubeului, ci în cenușiul apăsător al vârstei lor. Sărăcia sentimentelor umane, abuzurile, lipsurile minime unui trai decent au lăsat amprente de neșters în chimia ce-i alcătuiește. Pentru ei, Copilăria e o povară de care fug, chinuiţi de amintiri sumbre, dureroase, sângerânde. Pansamentul acestor răni trebuie schimbat permanent, vindecarea completă nefiind posibilă.
Am fost, suntem și vom rămâne copii, dacă ne dorim acest lucru. Se spune că suntem copii atât timp cât părinţii noștri trăiesc. Nu sunt de acord cu această zicere. Suntem copii ori de câte ori ne amintim de Copilărie, ori de câte ori ne lăsăm purtaţi în lumea aceasta a sincerităţii, a inocenţei, a viselor neîngrădite. Dacă fiecare adult ar renunţa pentru o clipă la scutul sobrietăţii, uneori afișat nemotivat, ar putea fi un „copil” fericit. „Când nu mai ești copil, ai murit de mult”, spunea Constantin Brâncuși. E de prisos să mai adaug ceva după înţeleptele vorbe ale marelui nostru sculptor, care, din păcate, de mulţi este considerat ca fiind francez sau al Franţei. Aici este vina naţiei noastre care nu a știut (cum nu știe nici acum) să-și apere și aprecieze adevăratele valori. Uneori nu știm să ne apărăm nici Copilăria, care rămâne sau ar trebui să rămână o valoare a sufletului.
