Lucian Avramescu
27 de miniștri, cu premieriţa 28, au jurat cu mâna pe conștiinţă că vor sluji ţara. Acest spectacol, împovărat de biblii și steaguri, în recuzita sa scenografică, se repetă tot mai des în România postdecembristă, o ţară din ce în ce mai mică numericește și tot mai mare ca guvern. Cu membrii suiţi în Dealul Cotrocenilor să numere cruci pe piept sau să uite să le facă fiindcă nu intră în exerciţiul lor, făceai repede o clasă școlară aglomerată, cu Bulă aflat și el pe undeva. Dacă adunăm cei 170, înţeleg, de secretari de stat (la prima încercare, numită Grindeanu, numărul era, al miniștrilor cu secretari de stat cu tot, de 80, dacă nu m-a păcălit statistica anunţată), facem de-un batalion.
Regiment devine guvernul dacă adunăm secretarele, pierzătorii de vreme pe coridoare, șoferii, bodyguarzii și, la ce plevușcă așezată pe bani publici avem, facem de o divizie mecanizată, fiindcă toţi, până la femeile de serviciu, nu mai umblă pe picioarele personale, ci cu picioare rotunde Mercedes. Puzderia asta de lume patriotică s-a cocoţat aici sus să ne spună, pe câteva voci, între care una mai apăsată, că misia pentru care transpiră e binele poporului. Vor face, ca de fiecare dată la jurământ, din potecile cu noroi ale patriei, autostrăzi și alte cele.
În ultimele dăţi, spectacolul s-a petrecut sub privirile înţepenite ale sasului din Deal, neputincios ca un monument. Pentru a fi dat deoparte din industria bănuielilor, nu râde și muştruluiește, ca un diriginte de clasă, câteva minute, la sfârșit, după care pleacă îmbufnat, punând în cei trei pași până la ușile care se deschid și se închid în urma sa, toată nemulţumirea unui șef de familie care, întors acasă de la muncă (de la schiat) își găsește nevasta căcălivă și totul vraiște. Nu mai dă, ca ălălalt, șampanie și nu râde la bancuri. Cu asta se mai încheie un spectacol care cuprinde și multă pantomimă. Jurământul fiind același, cu excepţia celui rostit teatral, de micuţul actor care e șeful culturii de azi, reprezentant la vârf al breslelor scrisului de romane, al pictorilor și compozitorilor, ridicându-l la reţeta filmului istoric, totul e plicticos de patriotic și fiecare se roagă în gând să se termine mai repede. Concluziile se trag la Vila Lac X, unde e permis și un adaos de icre negre stropite cu șampanie.
Tragic e că toată această înmulţire de la un executiv la altul, care împarte și-și împarte banii poporului, coincide cu o micșorare până la dispariţie a beneficiarului bănuit. Dacă beneficiarul e poporul, apoi el nu prea mai e. Un sfert dintre cei aproximativ 20 de milioane a migrat. Și dacă poporul e din ce în ce mai mic, mă tot întreb de ce se tot umflă guvernul, recrutând din toate cătunele politice cu votanţi fideli pe cei mai bâlbâiţi indivizi, expresivi doar prin ceafa groasă și fruntea care se termină la un centimetru de sprâncene? Cu câteva excepţii, guvernul mare al din ce în ce mai micii mele ţări e compus din repetenţii clasei. Dar, liniște. Guvernul, de mâine începând, toarnă autostrăzi și face spitale. Învelește școli. Apoi crește nivelul de trai. Să nu-l încurcăm, așa că închei dezgustat, dar cu înfrigurată emoţie!
