Florin Tănăsescu
Îmi zice tata, “Hai lângă mine ! Ce tot stai ca prostu-n ţară și îţi plângi de milă că viaţa ta e-n mâinile coţcarilor și-ale cocotelor? Nu ţi-e silă? Ești prost sau orb? Nu vezi cum se înalţă, zor de zor, nu Catedrala Neamului, ci a Hoţilor ?”.
Da, mă omor fiindcă și mama mă chemă la ea, de dincolo… Înţelegeţi cam de unde. Chiar ea, care era, cândva, o persoană o!, mult prea credincioasă, mă îndeamnă să-mi pun – da, aţi intuit bine -, capătul la zile. “Oile cui le păzești pe-acolo, fiule, când voi, la rându-vă, sunteţi doar biete animale băgate-n ţarc și scoase, cu dispensă, și mânate la votare? Acolo, pe pământ, ce mai e sfânt? Nu vezi că Maica Domnului s-a multiplicat în Firea, în Olga, în Viorica și-n aia plecată parcă-n Costa Rica ? Iar șarpele, copile, oh, nu, nu-i șarpele de altădată. Ăla, mă convinsei și eu acuma, chiar de sunt moartă, era mai cumsecade. Acum e mai al dracului, că are și mustaţă. Și nu poţi nici să-i dai în cap, să îl omori, că-i șarpele – pisică, unul care rânjește la partidul ce ode îi ridică. Deci, nu fi prost, ca ăla beat, care-a zis că a coborât doar din Trabant. Tu unul te coboară-n groapă ! Fă și tu ceva bun în viaţă. Doar, știi și tu, că mama numai de bine te învaţă !”.
Mă sinucid fiindcă aud cum strigă soră-mea, plecată de ceva amar de timp din ţară: “Măi frate, vino aici ! E și Hristos cu mine, ăla adevărat iar nu cristoşii make-upaţi (chipuri cioplite) la care vă uitaţi ca la icoane, la televizor. Și El muncește cot la cot cu noi, români plecaţi de-acasă, zi – lumină. Și într-o zi, în pauza de masă, mi-a zis ca de la om la om: “La voi, acolo, știi ce-a mai rămas ? Doar Crucea pe care, insidios, s-a căţărat un șarpe. Coroana – aia originală, cu ţepi – e dată jos și pusă pe capul vostru, al românilor. Iar Crucea e din ce în ce mai grea și mai înaltă. Dar Catedrala Morţii Neamului o va umbri și p-asta, e doar o chestie de timp și banii stânși din Liturghii, asta s-o știi !”
Da, mă omor fiindcă chematu-m-a la raport, după vecernie, deci pe-nserat, popa din sat. Și-mi zice a unșpea poruncă venită sub formă de Ordonanţă de Urgenţă: “Se schimbă lumea, fiule. Totul e-n mișcare. <<E pour si muove>>”, mai bagă el din top, să-mi demonstreze câtă cultură are și abjurând de la ce-a mai rămas sfânt. Revine, așadar, la chestii pământești. “Porunca este următoarea: Sfinţii ăștia de pe pereţi, pe care-i vezi acum, vreau să dispară până mâine seară! În locul lor vom pune oameni de vază, pe care tu, un biet votant, n-ai cum, e imposibil să nu-i știi: Dom’ Liviu, Viorica,
Fifor, și, firește, Becali. Și-n cimitir mai trebuie umblat, ce Dumnezeu ! Cum să-ţi zic eu ? O cruce – a lui tac-tu, de exemplu, ce s-o mai dăm cotită – e mai înaltă decât a unei rude de-a lui dom’ Liviu, îngropată-aici. Săraca, a murit de tânără și de oftică atunci când a aflat că nu prinde și ea o funcţie de secretară, deci nu-i persoană publică. Deci, ce mai tura – vura, scurtează crucea! Reteaz-o chiar și ia-o acasă ! Pune-o pe masă, că tot te vaiţi că nu prea ai ce mânca și te tot văd înghesuindu-te pe la pomana altora”.
Mă sinucid am zis ? Aiurea, eu sunt demult ţărână în ţara asta obosită și bătrână, pe care, în nesimţirea lor, calcă Dom’ Liviu, se-nalţă Catedrale pentru Hoţi și ajung la guvernare doar netoţi.
O rugăminte am, contemporani, la voi: să puneţi crucea tatii – retezată chiar de mine – la căpătâiul naţiei.
Asta în cazul în care n-aţi murit şi voi!
