Luiza Rădulescu Pintilie
Vineri dimineaţa, înainte de bătaia a noua a ceasornicelor zilei. Ajun de Bobotează. Gerul care, în tăria lui, putea să crape altădată şi pietrele s-a preschimbat acum în adieri primăvăratice, deschiderea cerurilor lăsând să coboare peste oameni şi biserici, încă de la început de ianuarie, lumina şi razele unui soare ca din miez de martie.
Dincolo de uşa înaltă şi cu lemn frumos împodobit a Bisericii Sfântul Antonie cel Mare din Ploieşti, lumina trecută lin prin geamul ferestrelor se însoţea, sporindu-şi înseninarea, cu pâlpâirea lumânărilor aprinse şi scânteierile aurite ale candelabrelor. Puţini oameni la ora aceea, dar trăirile lor duhovniceşti, îngânând rostirile şi cântările preotului, erau atât de înalte şi de pătrunzătoare încât umpleau sfântul lăcaş, trecând dincolo de bolta lui şi urcând spre cer. Încremeniţi în gândurile şi în rugăciunile lor, ori îngenuncheaţi cu smerenie, vârstnici şi tineri păreau a fi sculptaţi cu toţii în bronz. Doar o foarte tânără mamă se apleca, în răstimpuri, ocrotitoare, peste coşuleţul în care îşi aşezase pruncul pe ultimul rând al scaunelor rămase în aşteptarea celor ce aveau să vină să se roage şi să se închine. Imaginea aceasta, a mamei şi a copilaşului său, îmi păru deodată a fi ea însăşi o icoană pământeană şi cuvintele Liturghiei căpătară îngânarea unui cântec de leagăn cu îngeri coborâţi pe pământ. Iar undeva în istorie, în urmă cu vreo cinci secole, lăcaşul acesta se spune că purta chiar hramul „Sfinţilor Îngeri”…
Am lăsat în urmă, în aceeaşi linişte în care i-am găsit, pe cei aduşi de credinţa lor în sfântul lăcaş. Nu ştiu ce dorinţe îşi va fi pus, în ziua în care se spune că s-au deschis cerurile pentru a împlini dorinţele acelora care cred cu nădăjduire, tânăra mamă pentru pruncul său. Dar ce mamă nu cere de Sus ajutor, bine, milă şi binecuvântare pentru cel pe care îl aduce pe lume, mai ales într-o lume atât de tulburată cum e cea de astăzi ?!
Am lăsat în urmă lumânări aprinse cu gânduri de aducere aminte pentru cei plecaţi în ceruri şi de speranţă în mai bine pentru cei în viaţă, ştiuţi şi neştiuţi. Dar imaginea luminoasă venită dinspre icoane şi îngeri, dinspre bolta cerească şi chipurile celor care se rugau, dinspre cântările Liturghiei şi cele care ocroteau, ca într-un sfânt cântec de leagăn, pruncul adus de mama sa în biserică rămâne să mă însoţească pentru mult timp.
Mai ales că, nici două ceasuri mai târziu, viaţa avea să îmi dovedească- a câta oară ?- că nimeni şi nimic nu îi pot opri trecerea. Un mesaj scurt, venit pe neaşteptate dinspre ecranul telefonului, îmi aducea vestea tristă a stingerii din viaţă a unei distinse profesoare, unul dintre acei oameni a căror întâlnire nu rămâne deloc întâmplătoare în viaţă, dovadă că o „mare” de oameni a însoţit-o ieri pe cel din urmă drum. Deodată, cântecul de leagăn cu îngeri s-a însoţit cu tânguirea romanţei cântate cândva, magistral, de Maria Tănase: ”C-aşa-i lumea trecătoare/ Unul naşte, altul moare”. Amintindu-mi, iar şi iar, de ce trebuie să preţuim şi mai mult clipa cea repede trecătoare a vieţii de fiecare zi…
