Pe Strada Garii domneste uitarea. Ca si in gara !
Cu exact 45 de ani in urma, poposeam in Gara Breaza, de unde m-am indreptat spre Liceul militar ale carui cursuri doream sa le urmez. Atunci am fost impresionat de frumusetea locurilor, de peisajul si ingrijirea acordata tuturor lucrurilor ce faceau parte din el. Chiar mi-amintesc ca, asemenea multor altor copii veniti de la tara la oras, cheltuisem banii si,ca sa am de mancare pana spre mijlocul Moldovei unde ma intorceam, mi-am umplut cu mere rucsacul. Erau meri falnici in Gara Breaza, si nimeni nu mi-a interzis sa iau din fructele ce ispiteau pe oricine, era umbra si mai era apa de baut pentru tot calatorul. Am revenit, marturisesc, cu oarecare nostalgie in Gara Breaza, zilele trecute dar de aceasta data nu am coborat din tren, ci cu masina, pe strada predestinata unei statii de cale ferata: Strada Garii. Si recunosc ca, si acum, am fost impresionat, dar nu de frumuseti si locuri ingrijite, ci de imaginea dezolanta ce ti-o ofera mai nou, si gara, si drumul pana la ea.
Intrand din bulevardul principal al orasului, pe Strada Garii, cu casele frumoase, cu gos-podariile ingrijite si chiar cu strada strajuita de atat de necesarele santuri de drenare a apelor intr-o zona ca aceea a orasului Breaza, mi-am spus, pentru moment, ca locurile au ramas la fel ca altadata. Imediat, insa, de cum am intrat in zona serpentinelor, acolo unde nu mai sunt case, am avut in fata ochilor privelistea unei pustietati: vegetatie uscata, teren prin care omul nu pare sa mai fi trecut de ani de zile, un decor salbatic. Am intalnit, apoi, doua persoane varstnice care, cu greu, urcau dealul, tragand dupa ele bagaje ce faceau trimitere la calitatea de turist a oamenilor. De fapt, erau doi batranei care chiar ne-au declarat ca nu s-au indurat sa coboare din tren la Comarnic si de-acolo sa mai dea alti 15.000 de lei pentru a ajunge in… statiune. Era primul semnal ca Breaza mai poate fi un loc cautat de turisti, dupa cum si un semn de orientare specific traseelor turistice – un cerc alb, cu centrul rosu – aplicat pe un stalp de beton ce sustine cabluri electrice, ar fi vrut sa arate ca, intr-adevar, pe-acolo este drumul de la gara pana in Breaza. Si, daca esti cumva obosit de urcusul greu, pe la jumatatea dealului poti chiar sa te odihnesti pe o banca (in stare buna), amplasata pe partea dreapta a sensului de coborare, ce contrasteaza, flagrant, cu tot ceea ce este in jurul ei. Apoi, Strada Garii nu mai are nimic comun cu o strada de statiune: asfaltul este rupt de ape, gropile te ameninta la tot pasul, iar inainte de a intra in zona statiei, o traversare subterana a strazii este marcata cu niste crengi (foto 1), ca nu cumva sa fii… ademenit sa treci cu masina pe-acolo. Cladirea garii (foto 2) este aceeasi, de decenii, dar acum trecerea timpului ii da o patina obosita. Cum obosite sunt si bancile de pe peron (foto 3). Dar cel mai condamnabil aspect al nepasarii de care „se bucura” Gara Breaza este fantana de apa potabila pentru calatori. Pe vremuri, spuneam, te adapai cu placere, te bucurai de apa rece, reconfortanta, si nu intamplator se facea coada ca trecatorii sa-si umple si cate un vas mai mare sau mai mic. Acum, fosta fantana marcata, totusi, cu un indicator corespunzator, arata ca o veritabila ruina (foto 4). Sala de asteptare este pustie – seful statiei ne spunea ca toata dimineata vanduse doar cinci bilete – iar in fosta sala de clasa I erau depozitate lemne pentru un chirias care ocupa etajul cladirii si, fireste, pentru incalzirea singurului birou pe care-l mai are CFR. Pacat, pentru ca aveam o cu totul alta impresie despre Gara din Breaza. Dar nu mi-am imaginat ca uitarea – dublata de nepasare – poate distruge la fel ca apa, rugina, furtuna…
Leon CHIRILA
