Și tu, acum ! Zău, ce te- a apucat ? De ce uzi coada pisicii ? Ce tot plângi în basma ? Fii bucuroasă, mamă, acum, la despărţirea noastră, că fiului rătăcitor i-a venit, în sfârșit, mintea la cap și pleacă-n lumea largă, sătul de ţara asta.
Spune-i și tatii – când te duci la el să-i sapi mormântul, că fi-su este bine, chiar foarte bine! Ei, na, nu poţi să minţi ? Minte-l plângând! Numai așa lacrimile de pe mormânt usucă și sufletul și bolovanii, laolaltă. Iar sapa taie și mai bine pirul ce se întinde zi și noapte peste tata și peste ţara moartă. Hai, mamă, nu da Icoana Făcătoare de Minuni jos din cui, s-o pui în calea mea, că tot nu mă împiedici să trec de vamă ! Am niște formalităţi de-ndeplinit, ce știi mata? Aici totul e simplu: treci vămile văzduhului una-două, doar cu un popă și un dascăl, iar angajaţii de la pompe funerare ţi-asigură tot ce n-ai avut în viaţă parte: costum de ginerică sau rochie de mireasă, mașină elegantă, neagră, trasă la scară, și lume multă strânsă la cap de stradă/ulicioară.
Tu, câine-afurisit, ce latri a pustiu? Ce dacă plec ? Vedea-vom, mai departe, amândoi, același cer. Ce-i drept, din lumi și unghiuri puţin mai diferite. Ei, stai cuminte, mă vei recunoaște când m-oi întoarce, adulmecându-mă într-o cutie de conservă, sub formă de ţărână. Iar de–oi avea noroc să îmi găsesc de muncă, chiar într-o urnă ! O vorbă bună la despărţire vrei să-ţi spun ? N-am cum. Pot doar să-l înjur pe rusul ăla – Pavlov și nu știu cum -, că studiile sale ascund de complezenţă reflexul unei naţii batjocorite zeci de ani – obedienţă.
Hai, mamă, oprește-ţi lacrimile tale! Cu ele poţi doar crucea tatii s-o uzi, să crească, s-o văd și eu, aflat la mii de kilometri depărtare. Acum ai ceva treabă. Adică, te rog pe dumitale să tai viţelul gras din bătătură, să scoţi din beci tot ce ai de băutură și să chemi satul la pomană. Să-i chemi să stea la masă întâi pe toţi ce sprijină, precum niște stafii înfrigurate, ziduri de biserici frumos ce-i drept pictate, neîndrăznind decât în gând să-ntrebe: “Tu, Doamne, când îţi întorci faţa înspre noi ?”
S-o pui în capul mesei – nu, nu pe popă, te rog din suflet, nu pe el ! – ci pe femeia care vinde lumânări. Să-ţi zic de ce: Într-o zi, care se nimeri să fie Sâmbăta Morţilor, mi-a dat pe datorie o căndeluţă s-aprind la căpătâiul tatălui. Atunci, am strigat cu lacrimi de sânge: “Câtă ceară trebuie să mai curgă pe apa Iordanului să trăiesc și eu într-o ţară normală ?”. Atunci, ţin minte, chiar şi pot jura, până și morţii râdeau de naivitatea mea.
O mamă și-un câine – atâta las în urma mea. Lacrima sufletului din mine nu cade pe podea. Cică încape la bagaj de mână, nu trebuie s-o introduci în cala de avion.
Doar dacă – aflai și eu de pe la alţii – nu care cumva, într-o bună zi, un neam, o ţară să se trezească și să plece în pustii. Având cu ei, drept bagaj, doar lacrimile. Atâtea lacrimi cât să facă, din cală, o cisternă.
“Atenţie, vă vorbește căpitanul. După 28 de ani de chin, decolăm. Puneţi cuvintele politicienilor pe silent. Legaţi-vă centurile și dezlegaţi-vă de tot ce vă leagă de ţară. Drum bun și felicitări pentru calea aleasă”.
Iar căpitanul era tata.
Și lacrima de la bagajul de mână se prelingea înspre pământ, spre mama.
