Florin Tănăsescu
Viaţa s-a scurs și a curs în mormânt. Ea-i lângă mine, la doi pași, femeia-ndoliată. Firește, în straie cernite îmbrăcată, ca- n fiecare sâmbătă a morţilor, când te rogi pentru iertarea de păcate a celor duși.
E la doi pași de mine și-n ritual înlăcrimat – cunoașteţi refrenul cu “Veșnica lor pomenire!” –
ridică înspre cer, apoi coboară spre pământ coliva alor ei, a morţilor din cimitir. E singură, cum, singuri, să nu ne amăgim, suntem cu toţii, noi, ăștia încă vii. Are, probabil, copiii, soţul sau nepoţii duși și ei: fie-n mormânt, fie plecaţi pe alt pământ, la muncă, ducând în avion sau autocar amarul dorului de ţară-n gând.
Vine și popa care, de complezenţă, face uzanţa de rigoare, pe care-a mai făcut-o și sâmbăta trecută, și-o va face și-n aia care vine: Se apropie duhovnicește și atinge farfuriile aduse ca ofrandă. Și pe-a femeii îndoliate, stând la doi pași de mine, în marea ei singurătate. Fiindcă la alte vase, în amintirea altor morţi, s-au strâns mai multe rude.
Bărbaţii, firește, se ţin tari. Că, da, orice bărbat care se respectă, în astfel de momente, privește cu ochii străini în zare, către Răsărit. De-acolo de unde nicio rudă moartă nu a revenit. Da, ei, bărbaţii, se uită înspre Răsărit, da-n sufletele lor, o simt și ei, o știm și noi, e un ocean de asfinţit.
Femeile – slabe de înger, deh – varsă lacrimi amare. “O lacrimă de femeie sau de domnișoară/ O lume-ntreagă ar trebui să doară”, zice poetul. Mă uit ca prostul la femeia care-și ţine singură coliva. Nu are lacrimi ! Mă minunez de ce femeia ce ridică și coboară, ca pe-o povară a sufletului ei și-al celor duși, o amărâtă de farfurioară și-o sticluţă cu sângele lui Hristos – deci vinul cu care popa face semnul crucii – nu plânge. Sau lăcrimează-n locul ei chiar Dumnezeu, vărsând un strop de vin, din sângele Fiului Său? Dar, morţii cu morţii iar viii cu viii, știţi cam cum vine treaba. Și mă gândesc la ale mele.
Fiindcă în mine nu-i nici Răsărit, nici asfinţit. Precum unui smintit, îmi arde buza de-o ţigară. Iar lumânarea care luminează drumul celor duși aș vrea să fie, de nu brichetă, măcar chibrit. Aștept cu nerăbdare ca preotul să zică, în sfârșit, “Să trăiţi, să-i pomeniţi!” . Ăsta-i semnalul că slujba-i gata, deci pot să bag tutun în mine departe de ochii sfinţilor și printre crucile din cimitir.
Aprind ţigara! Abia trag primul fum în piept, și-aud cum glasul din mormânt (e-al soţului femeii-ndoliate) îmi zice: “Te văd mergând ades la biserică. Aud că vrei să ţii tot postul. Că viaţa lui Dumnezeu ești gata să ţi-o dai. O mână de-ajutor, nevesti-mii, tu nu puteai să-i dai ? Să-i ţii și tu, cu mâna, de amărâta de colivă ? Să nu mai fie singură ? Nu, nu te chema la sapă. Doar îmi făcea de șase luni pomană, mie, celui aflat în groapa lângă care stai. Și pe a cărei cruce, de ploaie, dar mai des, de lacrimile ei, ale femeii-ndoliate, numele meu s-a șters”. Năuc am mers. Plecat-am, fugind ca dracu’ de tămâie. Adică eu, de mine.
Ei, da, femeie-ndoliată, ce ţii coliva singură, cu lacrima uscată, de poţi, mă iartă. La fel și tu, femeie, ţară-ndoliată, pe mine și pe toţi, de poţi, ne iartă. Fiindcă bărbaţii neamului nu râd, nu plâng, ci își aprind câte-o ţigară, beau un rachiu, se uită la televizior și-njură: “Fir-ar a dracului de ţară”. Iar sufletele lor nu sunt ocean de asfinţit, ci chiar Marea Moartă.
Deci, Doamne, pân’ la urmă, tu pe toţi ne iartă !
