Interviu realizat de Luiza Rădulescu Pintilie
„Cartea fără nume”, cel mai recent volum al poetului şi gazetarului Lucian Avramescu, va fi lansată la Ploieşti – oraşul care i-a acordat cetăţenia de onoare – marţi, 21 noiembrie, ora 12,00, la Biblioteca Judeţeană „Nicolae Iorga”. Pentru aceia care îi iubesc poezia, pentru aceia care i-au rostit de nenumărate ori, fără a şti sau uitându-i autorul, o singură poezie – „Bună seara, iubito”, pentru cititorii ziarului Prahova care îi aşteaptă, în fiecare vineri, editorialul, am încercat să creionăm un portret al celui care şi-a aşezat numele pe coperta cărţii „fără nume”, iar „războaiele de verb şi cruciadele de substantive” în sutele ei de pagini. S-a născut, astfel, acest interviu, acceptat fără nici cea mai mică ezitare doar cât ai spune „poezie” şi răspunzându-i ca o „provocare”, după cum ne-a făcut distinsul poet Lucian Avramescu bucuria mărturisirii.
Unde ar fi vrut să se nască Lucian Avramescu dacă nu s-ar fi născut la Sângeru şi ce ar fi vrut să fie dacă nu ar fi fost poet, de ce îmbrăţişează miile de pietre cioplite pe care le-a adunat pe tărâmul „nebuniei şi dragostei sale”, ce întâlniri l-au marcat în viaţă şi ce crede despre „calificarea extrem de rentabilă” a politicienilor de azi, aflaţi în rândurile ce urmează.
– Când şi cum aţi ales cuvintele să vă reprezinte în dialogul dumneavoastră cu lumea ?
– Cuvintele m-au ales pe mine, pe principiul ”înalt sunt, frumos mă-mbrac”. Glumesc! Am început să vorbesc din vreme, nu ca Blaga, ”mut ca o lebădă”. Eram timid, dar grăiam. Azi sunt doar vorbăreț, găsind în cuvânt materia primă pentru a iubi, a deznădăjdui, a spera, a purta războaie de verb și cruciade de substantive.
– Nu ştiu dacă v-aţi scris vreun vers caligrafiindu-l cu pana pe hârtie. Dar aţi trecut, cu siguranţă, de la vârful creionului la peniţa stiloului, apoi la muzica sacadată a maşinii de scris şi, acum, la tastatura laptopului. Ce v-a fascinat în fiecare dintre aceste etape ale aşternerii cuvintelor pe hârtie?
– Am un scris ca un mers de rădașcă, ba înghesuit, ba crăcănat, cu litere care nu fac priză și nu se recunosc. Scriu ilizibil. Doctorii,cu rețetele lor din care doar unii farmaciști mai descifrează câte ceva, cu aproximări, sunt dulci copii. Mașina de scris m-a salvat din caznă și de la anonimat. Acum scriu poezii la laptop. Adaptarea mea la modern s-a oprit însă aici. Nu folosesc telefoane care răspund la pipăit cu deștul și nu mă adaptez multora dintre căile noncomunicării electronice la modă – beteagă, uscată ca un vrej, ofilind bieții lăstari ai inimii înamorate.
– În vâltoarea vremurilor de astăzi, unora le place cel mai mult gazetarul-editorialist Lucian Avramescu , cu replica sa acidă, spumoasă. Altora le place poetul, fie şi reducându-l la autorul versului atât de cunoscut – încât unii au şi uitat că vă aparţine – „Bună seara, iubito”. Aţi mărturisit undeva că vă visaţi romancier. Puţini ştiu, însă, că în cel mai recent volum al dumneavoastră, ce va fi lansat doar peste câteva zile, aţi inclus o piesă de teatru, despre o interesantă întâlnire dintre o mireasă şi un necunoscut. De ce teatru?
– Da, Luiza, visam în clasa a IV-a să ajung romancier. Am început de câteva ori romane. Pe unul, ”Străina”, l-am dus până la pagina 60. Sunt incapabil nu să scriu proză, ci să țin minte personajele cu care am început și să nu le încalec destinele. Nu m-a încurajat nici măcar gândul că Tolstoi, în ”Război și pace”, are personaje care la început poartă un nume, iar spre coada monumentalului său roman, altele. Teatrul a fost un joc. Acum îmi place. ”Să nu furi niciodată o mireasă” e o piesă scurtă care, încăpută pe mâna unui regizor de clasă, poate rupe sălile de spectacol în două și în patru.
– Şi încă un „De ce”. De ce o „Carte fără nume”?
– Am trei cărți – între cele vreo treizeci pe care le-am tipărit – sub titlul ”Nu cer iertare”
(I, II, III), iar o poezie sau câteva se cheamă astfel, nedreptățindu-le pe celelalte. ”Bună seara, iubito” a devenit cartea unei singure poezii, ceea ce mă enervează, fiindcă am acolo multe poezii care-mi par mai izbutite decât cea care a devenit cântec. Mă consolează gândul că poeziile cele mai cunoscute ale marelui Eminescu sunt cele devenite romanțe. Scriind o carte ”fără nume” dau dreptul la glorie fiecărei pagini și nu astup accesul fiecărui rând de a fi parte a unei capodopere. Ce zici?!
– Cine vă citeşte o poezie sau un editorial desluşeşte, cu uşurinţă, iubirea şi preţuirea dumneavoastră faţă de satul natal , Sângeru. Care nu sunt ale cuvintelor cărora le ştiţi atât de bine meşteşugul, ci ale inimii. Dovadă că v-aţi întors dintr-un Bucureşti unde poetul, gazetarul, omul de cultură, intelectualul care sunteţi ar fi fost în lumea lui. Ce a cântărit cel mai mult într-o asemenea alegere ?
– E complicat să-ți povestesc acum. E un lung drum al întoarcerii. Îmi iubesc locul nașterii, familia mea – cu multe tragedii – mă chema să repar ce mai e de reparat.
– Aţi cunoscut şi cunoaşteţi mari scriitori şi poeţi ai lumii. Aţi fost şi sunteţi un apropiat al unor cunoscute personalităţi din lumea artistică, medicală etc. Care a fost întâlnirea care v-a marcat cel mai mult ?
– Sper să nu te superi dacă-ți spun că întâlnirile care m-au marcat n-au fost cele cu mari personalități ale scrisului sau scenei. E o scriere, cred că în Cesare Pavese, în care unul se întoarce de pe lumea cealaltă și, înviat, se confruntă cu invidia unora care-i zic că el a avut șansa de a întâlni marile scăfârlii ale lumii, geniile, a dialogat cu Homer, cu Socrate și Petrarca, l-a pipăit pe sandale pe Shakespeare. Cu cine? – zice ăla. Marile minți ale omenirii sunt altele și nu au fost niciodată cunoscute.
– În radiografiile pe care le faceţi adesea vieţii social-politice-economice de astăzi, alăturând într-un fel anume precizia tăieturii de bisturiu chirurgical, fineţea până la detaliu a poetului, rigurozitatea gazetarului şi, mi-aş permite să adaug, iubirea faţă de ţara aceasta, sunt mulţi cei care şi-au găsit argumente pentru propriile opţiuni politice. Şi chiar şi cei care sunt de altă părere sfârşesc prin a admite că sunteţi o „voce” care nu poate fi ignorată. Ne-au confirmat asta, nu o dată, cititori ai ziarului Prahova care aşteaptă editorialul de vineri ce vă poartă semnătura . (De altfel nu întâmplător am ales publicarea acestui interviu chiar în numărul de vineri al ziarului). Dar dacă politicienii ar avea înţelepciunea nu numai să vă asculte, ci şi să vă audă, ce decizie aţi vrea să ia, în acest sfârşit de noiembrie, pentru români ?
– Politicienii – o calificare extrem de rentabilă azi – nu pot lua decât decizii care sunt în perfectă rimă cu profesia de a face bani pentru ei, de a-și spori puterea proprie. Am prieteni între politicieni din toate culorile. Când vorbim, evităm în general subiectul care ne desparte. Poate că unii nu-s cu totul rupți de datoria de a face ceva bun pentru patria lor. Mi-e dor de un politician patriot. Îl caut, cu lumânarea, la lumina zilei, ca un filosof antic, și nu-l aflu.
– Aţi făcut la Sângeru un Muzeu al pietrei şi primiţi pe tărâmul „nebuniei şi dragostei” dumneavoastră, cum singur aţi mărturisit, pe oricine vrea să vadă impresionanta colecţie de mii de pietre cioplite de ţărani. Continuaţi astfel o frumoasă moştenire de familie în a lăsa ceva locului rădăcinilor. E greu, e uşor ?
– Mi-e drag Muzeul Pietrei. E în curtea, în curțile mele, că am transformat incintele toate în perimetre muzeale. Pietrele, cele cioplite de țărani, că ăsta-i subiectul, au o căldură în ele ca de copac bătrân care nu s-a dezvățat să iubească. Le țin în brațe, uneori, și-mi dau energie. Azi a fost o echipă de televiziune la mine la Sângeru, pentru a pune o părticică dintr-un amplu reportaj despre Prahova, din curtea și din viața mea de colecționar și donator de piatră cioplită. Reporterița, pe care o chema Andra, m-a întrebat ce simt când mângâi pietrele. Tu ce simți, am întrebat-o, la rându-mi, când îți mângâi uluca părintească, sau iubitul? E ceva nedefinit, ca o împărtășanie sau ca o răscolire.
– „Bucurii cu poezii” sau, altfel spus, Luciana Avramescu şi Lucian Avramescu, fiică şi tată. Şi- dacă îmi îngăduiţi un fel de joc – încă o dată altfel spus…
– Luciana este copilul meu cel mai mic, sângerean, cel mai legat de aceste locuri și de tradiția familiei. Alis și Arin sunt copiii mei cei mari. Mama lor i-a ținut, din păcate, departe de Sângeru, dintr-un orgoliu oltenesc aiurea. ”Bucurii cu poezii” adună desenele făcute pe calculator ale copilei mele de vârsta grădiniței atunci, interpretate alături de versul meu. E o carte excelentă, pentru copii și nu doar.
– Dacă nu v-aţi fi născut la Sângeru, unde v-ar fi plăcut să vă naşteţi ? Dacă nu aţi fi avut harul cuvintelor, ce v-ar fi plăcut să fiţi?
– Cred că aș fi încercat o experiență mai cosmică, s-o rog pe mama să mă nască în satul Sângeru de pe Marte. Dar tot Sângeru să fie. Ca lighioană nu mi-ar fi displăcut să fiu crocodil. E modest ca pământul, nu-și pune țoale festive – eu nu suport boala sclipiciurilor modei și aș umbla îmbrăcat în coajă de carpen –sfâșie rar, doar când este călcat de buldozerul mârlăniei pe coadă, e blând ca eternitatea.
