Luiza Radulescu Pintilie
Au trecut doi ani de la tragedia care adună într-un singur cuvânt – Colectiv – cele mai dramatice înţelesuri. Ca şi cum focul mistuitor ce a izbucnit atunci ar arunca şi acum scântei în lumina cărora se văd şi mai bine dramele celor care şi-au pierdut copiii, părinţii, fraţii, surorile, prietenii, rănile trupeşti şi sufleteşti încă deschise ale supravieţuitorilor, bolile unui sistem medical măcinat de „infecţii” grave date nu numai de bacterii ucigaşe, ci şi de un amestec maladiv de subfinanţare, incompetenţă, indiferenţă, resemnare, neputinţă „otrăvit” şi mai mult de minciună şi ticăloşie.
Ce asemănare stranie ! Arsura se vindecă greu şi, dacă nu omoară, lasă cicatrici adânci, monstruoase, schimbând nu de puţine ori fizionomii şi destine. După doi ani, cazul Colectiv rămâne el însuşi un pacient cu arsuri de gradul 4, profunde, perfide, măcinând şi mai mult, înăuntru şi afară, organismul şi aşa suferind al societăţii româneşti. Şi dacă vedem cu ochii noştri, şi dacă ne revoltă ceea ce vedem pe oricare dintre noi, cu siguranţă nu vom putea înţelege niciodată ce au trăit şi ce continuă să trăiască părinţii care nu mai au lacrimi să-şi plângă copiii pierduţi în tragedia de la Colectiv, supravieţuitorii care-şi duc , cu greu, pe picioare, rănile mult prea dureroase, coşmarurile netrecute şi dezamăgirile înalte până la cer, iubirile rămase într-o fotografie, un inel sau o amintire, ori despărţirile „înflăcărate” de uitarea că viaţa în doi trebuie purtată mai ales la greu şi anunţate câte unui abandonat aflat încă pe patul de spital, departe de ţară şi tot mai departe de dragostea în care a crezut.
Dincolo de lacrima de compasiune, dincolo de cuvântul de îmbărbătare pe care îl putem rosti, dincolo de flacăra lumânării aprinse a pomenire, dincolo de rugăciunea pentru odihna celor duşi şi puterea celor rămaşi de a merge mai departe, cred că e de datoria noastră să vedem, cu luciditate, dincolo de vâlvătaia trăirilor emoţionale, licărul de speranţă. Singurul care cred că poate face ca lucrurile să meargă înainte şi să nu ardă mocnit, şubrezind şi mai mult ceea ce este deja bolnav în sistemul medical românesc şi, de fapt, în societatea românească.
Nu există imagine legată de tragedia de la Colectiv să nu mă tulbure până la tăcere! Dar imaginea bunicului privind cu duioşie o poză dintre cele şaizeci şi ceva de poze ale tinerilor ucişi de incendiul devastator de acum doi ani şi rostind cu voce stinsă „Lumina aceasta era nepoata mea. Ea era lumina bătrâneţii noastre” sfâşie dincolo de cuvinte şi de trăiri. Ca o anestezie care te paralizează, temporar, până la ultima fibră. Dar până şi dincolo de această imagine, cel mai mare pericol îndrăznesc să cred că rămâne cel al paralizării speranţei. Aşa cum îmi păstrez convingerea – pe care am mai mărturisit-o în acest colţ de pagină- că tragedia numită Colectiv va fi iremediabil devastatoare în clipa în care ne vom lăsa cu toţii contaminaţi de epidemia generalizării acuzelor la adresa medicilor şi a spitalelor, şi a neîncrederii în sistemul sanitar românesc. Când nu vom mai putea despărţi, în radiografia care pe bună dreptate ne revoltă, zonele sănătoase de cele abia atinse sau muşcate adânc de tumoare. Nu am niciun dubiu că, atunci când am scris aceste rânduri, ca şi acum când dumneavoastră le citiţi, sunt mult mai puţini cei care îmbracă halatul alb nemeritându-şi, cu adevărat, numele de medici decât aceia care îşi respectă, cu adevărat, profesia pe care şi-au ales-o şi pentru care au jurat.
Şi cred că e necesar ca această convingere să o aibă orice suferind care ajunge pe un pat de spital şi a cărui vindecare altfel nici nu poate începe. Fără îndoială că ticăloşia, incompetenţa, iresponsabilitatea, minciuna, lipsa de empatie trebuie pedepsite – şi încă dur – fiindcă sunt, nu de puţine ori, mai rele decât lipsa medicamentelor şi a dezinfectanţilor. Sunt prima care susţine că, mai mult decât urgent, cu bisturiul cel mai tăios trebuie amputat tot ceea ce cangrenează, profesional şi uman, relaţia medicului, a asistentei, a infirmierei cu bolnavul. Dar, în acelaşi timp, consider că am datoria să îndemn ca radiografia să fie „citită” corect. Se vorbeşte, în aceste zile, mult despre secţiile de arşi din spitalele româneşti. Prea puţine, cu prea puţine paturi şi cu multe, prea multe lipsuri. Dar trebuie să auzim şi, mai ales, să înţelegem lucrurile până la capăt, oricât de dureros ar fi , oricât de imposibil ne-ar părea… „Dacă ai o tragedie similară cu cea de la Colectiv, eu vă garantez că nicio țară nu poate să se descurce singură și trebuie în continuare să apelezi la restul țărilor. (…) Problema infecțiilor nosocomiale este o problemă care nu este rezervată României. Fiecare țară are, din păcate, monștrii ei ca infecții nosocomiale. (…) Infecția se întâmplă din primele minute la bolnav”, a declarat, ieri, secretarul de stat Raed Arafat. Iar credibilitatea lui Raed Arafat e încă la cote înalte !
Personal, am văzut de aproape, de foarte aproape, chiar secţia de Chirurgie plastică -incluzând şi paturile pentru arşi – de la Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti. Nu pentru o zi, două, o săptămână, o lună. Ci , constant, pentru perioade lungi de timp, câţiva ani. În Terapia în care a fost îngrijită, luni de zile, pacienta care îşi dăduse foc în faţa Primăriei din Piteşti, un pat l-a ocupat într-o zi şi tatăl meu, având alături un „mare ars”, căzut victimă unei butelii, în preajmă de Crăciun. N-am ştiut dacă e tânăr sau bătrân, dacă e femeie sau bărbat şi dacă nu aş fi aflat cum îl cheamă de la asistenta care îi spunea pe nume când îi aranja bandajele care doar ochii, nasul şi gura nu-i acopereau, furtunele şi perfuziile care îl legau de viaţă, n-aş fi ştiut de mila cui să plâng. După multe zile i-am văzut faţa cu pielea răsucită ca un şorici înnegrit, într-o alta – faţa cu grefe de piele „nouă”, peste care se aplicau creme vindecătoare, bariere pentru infecţiile care aveau altfel calea deschisă.Cum s-ar fi întâmplat şi într-un spital din Bucureşti, şi într-unul din Viena. Am văzut medici mulţumiţi că s-a prins grefa, după îndelungi şi dificile intervenţii chirugicale de reconstrucţie, am văzut asistente umezind uşor buzele ce nu aveau voie să-şi potolească arşiţa , pregătind metri întregi de pansamente şi „câmpuri” sterile care să apere ce mistuise focul, deschizând larg ferestrele, sterilizând fiecare colţişor într-o luptă continuă cu pioceanicul – una dintre bacteriile ce însoţesc fiecare arsură şi al cărei nume nu am să-l uit niciodată, am văzut bucuria în faţa fiecărui semn dătător de speranţă şi refuzul de a abandona în faţa fiecărei complicaţii. Iar cine a avut vreodată pe cineva internat într-o asemenea secţie ştie că am simplificat nedrept de mult tabloul, fie el văzut dinspre medici, fie dinspre pacienţi. În primăvară, am văzut fostul „mare ars” în ziua dinaintea externării. Nici urmă pe faţa ce îmi fusese necunoscută mult timp şi pe care o văzusem mângâiată, deasupra bandajului, de multe ori de mama şi de soţia sa, venite de la margine de judeţ. Doar picioarele îi purtau încă urmele repetatelor rânduri de grefă… La fel ca ale multora altora dintre „necunoscuţii” de la Terapie cărora am văzut, cu ochii mei, cum li s-au redat, la Ploieşti, nu în străinătate, chipul, viaţa, speranţa. Iată de ce mă încăpăţânez să susţin că, la doi ani de la tragedia de la Colectiv, radiografia dură a sistemului medical românesc nu trebuie să orbească lumina adevărului şi, mai ales, pe noi toţi odată cu ea…
