Lucian Avramescu
Ieri, la Sângeru, pe la orele prânzului, erau 28 de grade Celsius. Azi, în 18 octombrie, e cam la fel. Doar noaptea dă spre îngheț, omorând cu brumă florile grădinii. Mergeam, acum un ceas, spre un magazin din Mireș, sat la doi pași, să cumpăr ulei de drujbă, o sculă care și-a făcut apariția în magazia mea cu inutilități utile. Pilotam rabla mea pe patru roți, uitată de istorie, când, între ultima casă de pe dreapta, din cartierul Gârleni, și un pâlc de pădure din stânga, am remarcat, cu mersul lui de S-uri repetate, lucios ca un țurțure argintiu, un șarpe care traversa șoseaua. Un șarpe, am zis! Șarpe în plin octombrie? Păi șerpii, când eram mic, intrau în găurile lor din pământ deodată cu ziua mea de naștere, nimerită pe 14 august. Pe 15 e Sântămăria, când se duce naibii pălăria – e și o variantă mai deocheată, când faci ceva în pălărie pentru a lua căciula la purtat – iar șerpii se fac nevăzuți în ungherele lor, pentru iernare. Ocolesc – sunt șofer de la 18 ani – șarpele care se mișca vioi în traversare, prin spatele sensului lui de înaintare și-l salvez, așa cum am salvat mereu câini, pisici. Numai că din față venea un mastodont cu lemne de la Buda (acolo aveau și ai mei pădure, numai că a fost preluată de primarii din Cislău care se dau veri cu mine, neavând nimic în comun ca rubedenie, și de cetățenii destoinici în a fura dimpreună cu pădurarii ce nu-i al lor), iar camionul a ucis vietatea păcălită de soarele de vară. Am oprit pe dreapta. Șarpele mai mișca încă, frânt de cauciucul ca o șenilă. L-am privit de aproape. Are, pe cele două părți ale capului, petele galbene, inconfundabile, ale șarpelui de casă, sau ale șarpelui de apă, unul și același. E un șarpe neotrăvitor. Pe Cricov am avut dese întâlniri cu șarpele. Copil fiind, împreună cu vărul meu Adrian Tomescu, rezultat din sora tatei, Margareta, pianistul de mai târziu și tatăl violonistului Alexandru, am prins un șarpe și l-am pus într-un borcan mare, cu o carte deasupra, să ne jucăm a doua zi cu el. Am adormit amândoi într-o odaie a bunicii comune, Maria Avramescu. Șarpele era blând, iar văru-meu, bucureștean, ținea cu plăcere în palme broaște râioase, șerpi, coropișnițe, fără tresăriri. Dimineața, șarpele plecase, înlăturând cartea, iar bunica, auzind isprava noastră, a convocat vecini, prinzători de șerpi, am scotocit împreună găurile din podea. Vietatea se strecurase pesemne pe ușă afară. Era vară. Vară, vară. Acum e toamnă târzie. Ce caută pe șosea bietul șarpe de casă și de apă și de vară? Cum de l-a păcălit încălzirea globală, că altceva nu l-a putut scoate în lumina ucigasă?
Biet șarpe neveninos, cine în șosea te-a scos, cine mi te-a păcălit, șarpe blând și urgisit?
Da, încălzirea globală, întreruptă de un ger veninos, e. A venit. Șarpele, vietate târâtoare înțeleaptă nu iese din pământ toamna târziu. Înseamnă că toamna nu mai e toamnă, nu mai e la locul ei. Vara de acum a scos șerpii din pământ și i-a împins sub roțile camioanelor cu lemne. Terra se învârte ciudat. Mor zicale cu Sfânta Maria când s-a dus naibii pălăria, iar șerpii nu mai intră în lemnul și scorbura pământului, chemați afară de un soare care nu mai e al lor. Văr cu ursul polar, rămas fără banchizele care i se topesc sub brânci, șarpele de la Sângeru, de casă și de apă, piere furat de iluzia că vremea mai e cum era.
