Luiza Rădulescu Pintilie
Cine ar fi crezut că într-o frumoasă duminică din miez de octombrie, în răspântia a trei drumuri, am să trăiesc, preţ de câteva minute, cea mai emoţionantă secvenţă de politică, de diplomaţie şi de viaţă la un loc ?! Şi că acolo, la întretăierea Uliţei bisericii cu Uliţa Şcolii şi cu Uliţa lui Corifeanu, pe care le-am bătut în viaţa mea în fără de număr şiruri de paşi, încât poate am făcut, pe jos, de multe ori drumul din Dumbrăveştiul meu natal până în America, am să întâlnesc, total neaşteptat, ceva din chipul şi din visul american ?!
Sub soarele prea dogoritor pentru o toamnă, răspântia în care altădată era o fântână ce potolea setea trecătorilor mi se înfăţişă deodată privirii cuprinsă, parcă, de flăcări uriaşe. Un roşu purpuriu, domolit pe alocuri de oranj şi galben solar, urca de la pământ spre cer în frunzele ce împodobesc în aceste zile lianele lungi de viţă canadiană. Agăţată de stâlpi înalţi, legănându-se de firele care duc caselor lumină, acoperind cu totul ghizdurile dispărutei fântâni, planta exotică venită, nu se ştie când, din America de Nord, cu frunze în formă de palmă, cârcei puternici şi fructe cu boabe albastre înfruntă la fel de bine şi gerul şi seceta. Aici e în acelaşi loc de multe, foarte multe ierni, m-a fascinat şi în toamnele trecute, dar de data aceasta ceva m-a îndemnat, parcă, să mă opresc, să o privesc de aproape şi să iau cu mine amintirea chipului său fotografic. Un simplu click şi coloane înflăcărate de frunze s-au aşezat în galeria telefonului, ca două cumpene paralele ducând parcă la cer picături de apă din vechea fântână, spre a deveni ceaţă, ploaie sau fulgi de nea. Alt click şi i s-a alăturat frunzişul ce ascunde, de ani buni, cu totul, roata, găleata, lanţul puternic, bârnele din lemn ce-au străjuit, mai bine de o sută de ani, apa bună de băut, devenită deodată sălcie.Înainte de ultimul click, nu departe se opresc două femei şi cea mai tânără fixează în dreptunghiul telefonului acelaşi fascinant frunziş roşu, semn al aceluiaşi îndemn interior pe care îl trăisem, cu câteva minute înainte, eu însămi. Am recunoscut în femeia căreia multele toamne ale vieţii nu i-au stins de pe chip zâmbetul luminos mama unei foste colege din şcoala către care am mers chiar prin răspântia celor trei uliţe. Ca o părere, pe fereastra maşinii abia pornite de pe loc am distins, apoi, într-o fracţiune de secundă, chiar chipul celei cu care am împărţit , timp de patru ani, aceeaşi clasă de şcoală. Ne-au despărţit anii facultăţii şi, apoi, la distanţe şi mai mari, cea dintâi ediţie a Loteriei Vizelor SUA.Imediat după Revoluţie, ea a ales să plece în America. Nu ne-am văzut niciodată de atunci, nu am schimbat o vorbă. În bucuria revederii, am aflat că, după douăzeci şi ceva de ani, a reales să se întoarcă definitiv. Nu am avut timp să aflu dacă au convins-o anunţatele măsuri ale Guvernului român pentru cei care revin acasă de pe unde au plecat prin lume şi deschideri politico-diplomatice reafirmate, nu cu mult timp în urmă, chiar pe iarba de la Casa Albă. Am văzut, însă, cu ochii mei, că i-a fost dor de frunzele ce sunt, parcă, în această toamnă, mai frumoase ca niciodată. Şi am trăit o frumoasă emoţie, acolo, în răspântia fântânii cu apă de… foc !
