Florin Tanasescu
Nu te iubesc. Te fac doar țață proastă și smintită. Nu voi mai crede-n tine și-mi voi sfătui copiii să facă la fel ca și mine.
Te-ai dus iar, ca și acum un an, și zece, douăzeci, o mie, după fentă, ca fraiera, țară nătângă și dementă, crezând în raiul pe pământ promis atunci când te duceai la urnă să bagi votul. Acum ți-e bine ? Văd că sufli greu.
Da, neamul meu dă cu ghiocul și-și face el singur, cu mâna lui, tot nenorocul. Dar asta nu e tot. Copiii lui învață, de pe la boi sus- puși, că noștri, voștri se scriu cu infinit de mulți de i. Și, în curând, aceiași boi vor rage-n gura mare: “Un privilegiu, dragi români, e pentru voi chiar a muri. Când ? Păi, asta noi o hotărâm. Deci , este cazul a ne mulțumi, votându-ne din nou, a mia oară !”. Și-ai să o faci. Adică te vei duce iară după fentă, ca o uitucă toantă și dementă.
Nu, nu mai țin la tine. Cândva eram mai prost și fără rost strigam “o țara mea de glorii, o țara mea de dor”. Dar azi ? Azi n-are rost. Azi doar îmi vine să intru în pământ de scârbă și rușine. Și, da, să urlu vreau, că de cotcodăcesc, știi doar povestea cu impozit pe oul românesc.
Te-ai dus iar după fentă, țară nătângă și dementă. Te-ntreb: ai drumuri ? Ai măcar, cum zice poetul, “o ulicioară” asfaltată să mergi în cimitir cu tata, mama-n gând, ca să le pui o floare ? S-aprinzi o lumânare ? Hai să îți zic ceva: când este zloată – noroi adică – tu cazi în genunchi și te ridici, și iarăși cazi, de zici că bați mătănii. Și plângi, că drumurile sunt prea lungi până la crucea alor tăi. Iar când ajungi acolo, ai lacrimi sterpe, sufletul pustiu. Iar boii-s la putere din tată-n fiu.
În schimb, țară nătângă și dementă, ridici statui de prinți ! Și-ți vine- o primăreasă- aleasă chiar de tine, neam nătâng și ageamiu – cu educație aleasă, vai !, vorbindu-ți printre dinți de etică şi cultură, dar și alte chestii de mare anvergură. Dar, tu ? Tu stai fără grijă ! Că după ouă, îți iau și oaia de prin bătătură, s-o pună pe un steag !
Iar eu, de scârbă, nici că-i voi mai zice tricolor, ci cârpă.
Oh, niciodată țară tembelă și urâtă nu voi iubi sărutul tău de Iudă când faci câte-o pomană în zi de sărbătoare, dând la mulțimea – altfel nemâncată – o strachină de fasole cu ciolan. Și o îndemni cu pompă: “Votați-ne încă o dată !” Și ai s-o faci ! Te duci iar după fentă.
Te-ai dus, te duci și iarăși te vei duce după fentă, țară nătângă și dementă. N-a fost, nu este, nu va fi nici prima și nici ultima oară.
De 2050 de ani, e-a mia oară !
