Florin Tănăsescu
Încrâncenată, țară, orice-aș face, nu-mi este deloc bine. Sunt sub perfuzii, aici, prin țări străine. Am sau n-am bani, asta nu mai contează, ci doar atât: prietenia noastră.
Străin de tine sunt, acum, și-ți zic: mai rău decât pe-un câine m-ai gonit. Eu, totuși, te-am iertat. Sunt ani de-atunci și nu, nu este adevărat că ochii care nu se văd se uită. Doar pleoapele se-nchid, cu timpul. Iar vremea își ascute gheara. Și-mbătrânim, deci, țară, și mai și murim.
Mai vreau să schimb cu tine-o vorbă-n ceas de seară. De una, de-alta, despre copiii tăi, de viitorul lor, iar despre al nostru – la trecut. Să mai pălăvrăgim și “să ne râdem” acuș, cât încă suntem, chipurile, tineri. Că timpul cu-al său venin n-are răbdare. Iar noi, ca fraierii, îmbătrânim certați, iar bonusul pe care îl primim e că murim.
N-ai plâns când am plecat. Cât despre mine, poate-am regretat sau poate nu. N-ai de-unde știi și văd că nici nu mă întrebi. Dar vreau să-ți amintesc că deasupra noastră stau următorii trei: Tatăl ceresc și tații noștri. Ultimii doi, plecați cam prea devreme dintre noi. Chiar i-am zărit în vis, mă crezi sau nu. Ce crezi că fac, atunci când se-ntâlnesc ? Vorbesc ! Mai schimbă o părere despre lumea de apoi și despre… viață, în general. Ultima dată, ia ghici, despre ce vorbeau, uitați de Cel de Sus (că deh, e vreme berechet acolo), stând la o bere ? Despre noi ! Și nu, nu erau piliți, că n-o iei razna dintr-o halbă. Plângeau, în schimb, văzându-ne departe. Și fiecare a vărsat din berea lui câte un strop – știi, cum mai varsă lumea în amintirea celor duși – întru regretul sufletelor noastre moarte-n trupuri vii. Da, mi-aduc și-acu aminte: era-ntr-o zi de toamnă, iar lumea, văzând cum picură a exclamat: deci plouă, se fac ghebe. Și-a dat năvală-n cimitire nesăpate, cu buruieni crescute ca-n sufletele noastre. Că știi, la umbra crucilor – și astea nu-s povești – chiar cresc ciuperci.
A doua zi, m-am închinat, în amintirea lor, la o troiță. Dar Maica Domnului nu-i Desdemona, să-i zic: “Dă-mi, fată, rogu-te, batista, să-mi șterg înlăcrimatul ochi de Tatăl cel ceresc, de tații noștri și de țară”. Iar timpul zboară-zboară. Îmbătrânește fiecare dintre noi. Apoi, trage să moară.
Da, m-ai zgornit ca pe un câine. Și ai rămas cu asistații social, ce sprijină un stâlp de cârciumă, vorbind o limbă pură românească: “Gura mă-sii !” Doar eu, ca prostul, vreau să refac drumul mătăsii, dar altfel: din Spania/Italia spre tine. Da’ știi ce teamă am ? Că unul dintre noi încă vorbește românește, iar altul – tu, în speță – pricepi în chinezește.
Aici, în țări străine, e lume bună, știi? Iar prin mondenele saloane, „Adesea trec femei stilate, o/ Vorbind de Michelangelo !” Doar mie, ca unui prost, mi-e dor de țara în care, până mai ieri, chiar fericit am fost.
Deci, cum ziceam: Îmbătrânim, gagico. Și murim !
