Florin Tănăsescu
Ți-o zic de la obraz: ești neam de traistă, țară. Iar eu, ca prostul, te-am iubit în miile astea de ani în care mi-ai tot băgat pe gât povești nemuritoare: că te-au călcat și vizigoții, și ostrogoții, și turcii, iar pericolul rusesc a stat, stă și va sta la pândă la Cotul Donului.
Dar, toate câte se întâmplă sunt pe măsura celui căruia i se întâmplă, nu ? Mie mi s-a întâmplat să cred că patria e zumzetul albinelor. Dar nu, e vaietul apicultorilor că a plouat prea mult și nu s-a făcut floarea de salcâm. Că e țărâna pe care-o calc. Aiurea, e pământul lui Porumboiu, de la Vaslui. Că e văzduhul pe care-l respir. Prostii, e poluarea trecută cu vederea de protecția mediului.
Știu, am păcătuit în tinerețe, întâmplându-se să fiu de stânga. Scuza că, pentru a fi om întreg, trebuie să te frigi cu ciorba reîncălzită a socialismului pentru a deveni mai apoi liberal sau userist ori de altă orientare poate că nu ține. Da’ acum pui în discuție chestiunile gay, ceea ce mă face să dau iar în mintea copiilor și să zic și eu: “Ce bine era pe vremea lui Ceaușescu !”
Și eu sufeream pentru tine ca un prost, că erai de genul feminin !
Țară, dacă-ai ști cum poate iubi un derbedeu… Habar n-ai tu ! Da’ nici n-o să-mi petrec restul vieții încercând să-ți explic. Este suficient să te uiți la miile, zecile de mii de români care au luat calea străinătății, la muncă, și pe care, încă, zările n-au uitat să îi mai doară, chiar dacă i-ai avortat.
N-ai să mă convingi niciodată, Românie, oricât de îndrăgostit aș fi fost de tine, că acest popor este muncitor, harnic și iubitor de glie. Ia aminte la neamul lui Israel, care a cărat pământul cu roaba și l-a pus peste piatra seacă, pentru a rodi. Evident, nu-ți zic să te uiți la Țările de Jos, care-au ridicat ziduri în calea vânturilor, valurilor, fiindcă îmi vii cu contraargumentul de doi lei: “În timp ce noi ne băteam cu turcii, Occidentul își zidea catedrale”. Prostii.
Și apropo de catedrale, biserici și alte șmenării (alăturarea nu e întâmplătoare): Era arhisuficient să scrii “Notre respect, Ștefan cel Mare”, după cum a stat scris pe tabela de marcaj a stadionului din Ghencea “Notre respect, Anderlecht”, când Pițurcă et comp i-au bătut pe bruxellezi cu 3-0. Nu să mi-l pui icoană-ntr-un altar, la închinat. Doar în cazul în care și bisericile au devenit un fel de peluze ale stadioanelor. Mai lipsește ca Unitățile de Primiri Urgențe ale spitalelor să fie utilate cu tejghele, pentru a-i da Cezarului–doctor ce-i al Cezarului–felcer: șpaga!
Dacă-ai ști cum te-ar fi putut iubi un derbedeu ! Pe tine, așa numita Grădină a Maicii Domnului, din care nu lipsesc poveștile de adormit corporatiștii: ce bine era pe vremea când plecau țăranii la câmp cu noaptea-n cap, ce romantic era când mânau boii înjugați, ce “mens sana in corpore sano” aveau ei când mâncau pe câmp. Și dacă în cadrul ăsta pășunist apare o fetișcană îmbrăcată în costum popular, gata, crezi că o să cad pe spate și-o să mor de dorul tău ! Nu, nu, fiindcă afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul, deci nu te vei mai întâlni cu un prost ca mine !
Da, știu, „Dragostea mea pentru tine/Arde macii pe coline” reprezintă cele mai frumoase versuri de iubire pentru tine, Românie. Totuși, eu o să-mi ridic, în continuare, castele de nisip în Spania. Deci, n-ai să știi niciodată cât poate iubi un derbedeu.
Te-am trăit ? Te-am iubit ? Sau te-am visat, doar, țară ?
