Luiza Rădulescu Pintilie
De la an la an, verile răspândesc, parcă, peste asfaltul încins ori peste cel al satelor cu uliţe înnoite ca pe la oraş, un dulceag parfum din grădina bunicii. Muşcate şi petunii curgătoare împodobesc balcoanele, pergole cu trandafiri sau clematite„ascund” intrările în bloc, ronduri cu cârciumărese, hortensii şi dalii înfloresc casele vechi şi vilele ridicate prin sate, jardiniere mari, cu leandri parfumaţi, străjuiesc intrările în magazine, ori pe cele ale grădinilor – terase ce îşi aşteaptă „musafirii”. În acest sfârşit de iulie, magnoliile înfloresc a doua oară, veghind, regal, frumuseţea grădinilor rustice, aduse de mulţi, pentru a mai potoli ceva din dorul de curtea copilăriei ori pe cel al neuitatelor vacanţe la ţară, şi aproape de fereastra apartamentelor. 
Câte un leagăn din lemn şi-a găsit loc în curţile interioare dintre blocuri, imagine de azi a dulapului copilăriei multora dintre noi, cu lanţuri din zale groase legate de ramurile câte unui măr creţesc ori ale unui falnic cireş de mai. Care miniaturale, cu roţi din flori, răsărite din verdele gazonului, şi fântâni din piatră ori cioplite în lemn ţin şi ele clare, ca o tainică „apă vie”, amintirile şi puternice legăturile cu „rădăcinile” .
Îmi place imaginea oamenilor care, întorşi de la piaţă, au în mână şi un bucheţel cu flori, îmi place să ridic privirea şi să întârzii privind colţurile de grădini urcate, în Ploieşti, la etajul doi, trei sau zece.O imagine pe care mi-a amintit-o chiar un fost primar al Ploieştiului, apoi prefect al Prahovei şi senator, domnul Romeo Hanganu, care şi-a transformat priceperea inginerească, iubirea de frumos şi migala de om gospodar, născut la început de primăvară, pe meleaguri moldave, într-o frumoasă pasiune pentru crearea şi realizarea unor mici obiecte din lemn, fier sau piatră care dau şi mai multă viaţă unei grădini, păstrându-i aerul vintage, cum spun specialiştii în decoraţiuni, şi parfumul pe care îl ştim atât de bine noi, cei cărora ne e mereu dor de grădina bunicii. În imaginile ce însoţesc un recent e-mail m-am bucurat să descopăr jardiniere care păstrează parcă în frunzele turnate în răşină epoxidică legănarea ramurilor copacilor din copilăria noastră, o măsuţă şi scaune pentru doamnele cărora le place să întârzie, dimineaţa devreme, ori la ceas de apus, în grădină, lângă o ceaşcă plină cu cafea ori un pahar cu apă cu lămâie şi mentă proaspătă sau ceasul antichizat pentru terasă, înnobilat cu flori şi „cercuri” din trunchiuri de copaci în care, cu o privire mai atentă, aş fi putut să le recunosc chiar şi vârstele. Aşa cum se adaugă ele, unele după altele, în grădinile bunicilor pe care merită să le ducem mereu cu noi, dar şi să le facem să răsară în fiecare colţişor unde trăim, unde muncim, unde visăm. Şi-atunci, oricât de tulburate ar fi, zilele de vară ne par a fi, cu fiecare stop de rouă şi fiecare mireasmă florală, ceva mai frumoase.
