Mic îndrumar de artă (III)

Conservarea unui tablou

Ştiinţa a statuat că materia – fie ea piatră, metal sau orice alt material – se află în continuă mişcare şi transformare. Culorile nu fac excepţie de la regulă. Plecând de la această lege, trebuie să admitem că o pată de culoare, să spunem galben, pusă într-un tablou acum 500 de ani sau mai mult, ne pare astăzi galben-brun sau, pur şi simplu, maron, ca urmare a procesului de oxidare a culorilor. Marii maeştri ai picturii universale au prevăzut acest fenomen, motiv pentru care au inventat tehnica „glasiurilor” şi a verniului care se aplică, după ce tabloul a fost terminat, în scopul protejării suprafeţei pictate. Cu trecerea timpului, unele culori îşi păstrează caracterul, de pildă albastrul, altele se alterează mai uşor (galbenul sau oranjul), schimbând total configuraţia ambianţei cromatice şi odată cu aceasta şi mesajul pe care artistul a dorit să-l transmită privitorului. Un tablou care a părăsit atelierul marelui maestru olandez Rembrandt (1606-1669) trebuie să fi arătat ca o bijuterie scăldată în tente aurii. Astăzi…
Iată de ce consider că procesul de deteriorare a unui tablou de-a lungul timpului poate fi încetinit dacă luăm în consideraţie câteva sfaturi practice de respectat.
Primul mare duşman al unui tablou este umiditatea excesivă, care declanşează formarea unor colonii de ciuperci sub stratul de pictură, ducând în timp la desprinderea acestuia de suport (pânză, carton, lemn etc). Uscăciunea excesivă duce la formarea de crăpături (cracliuri) în stratul de pictură şi, mai târziu, constituirea acesteia în solzi şi, respectiv, desprinderea de suport. Şi una şi cealaltă declanşează fenomenul de dilatare şi contracţie, cu efecte devastatoare asupra stratului de culoare şi al verniului. Menţionez, aici, termenii asigurării unui micro-climat specific: 17 grade Celsius ca temperatură şi între 50-65 la sută umiditate. Aşezarea unui tablou în apropierea surselor de căldură sau pe un perete în plin soare este contraindicată. Peretele orientat înspre nord pentru fixarea unui tablou prezintă avantajul unei lumini egale, favorizând citirea corectă a imaginii respective. Variaţiile frecvente de umiditate şi temperatură produc, de asemenea, procesul dilatării şi contractării materiei cu efecte distructive.Curentul puternic de aer duce la fenomenul menţionat mai sus şi la lipirea de suprafaţa tabloului a ceea ce se cheamă în mod curent „smog”. De evitat, pe cât posibil, trepidaţiile puternice, care pot provoca desprinderea masei picturale de suport, de asemenea transformarea suprafeţei tabloului în „ aeroport” pentru muşte. Pentru cei care doresc să păstreze tablourile în bună stare recomandăm ca, din când în când, să mângâie suprafaţa acestora cu o pană de gâscă sau cu o pensulă lată şi suplă, pentru a înlătura praful acumulat între timp. Periodic, este bine să se examineze suprafaţa tabloului pentru a se constata starea verniului final, care cam după 50 de ani se poate îngălbeni, schimbând astfel configuraţia cromatică a tabloului. În acest caz, înlocuirea acestuia devine o necesitate. Intervenţia unui restaurator de artă se impune. Există persoane care încearcă să cureţe tabloul frecând suprafaţa cu bucăţi de cartof, cu pastă de dinţi şi, în cel mai rău caz, să-l spele cu apă şi săpun, mărind astfel coeficientul de umiditate şi grăbind sigur deteriorarea operei respective. Curajoşilor care vor să încerce curăţirea suprafeţei tablourilor le propun o soluţie compusă din: 30 la sută acetonă,70 la sută esenţă de terebentină, cu condiţia să reducă la mai mult de jumătate coeficientul de acetonă şi fără să frece suprafaţa respectivă. Altfel, există riscul înlăturării verniului şi al deteriorării stratului de culoare.Insist asupra faptului că soluţia trebuie să fie foarte lejeră şi, în prealabil, să se încerce operaţiunea într-un colţ nesemnificativ al tabloului, cu ajutorul unui baton de vată. Menţionez că ştiinţa conservării operelor de artă este vastă şi că indicaţiile tratate în acest articol au titlu orientativ pentru cei care apreciază strădania artiştilor şi plăcerea de a fi proprietarul unei opere de artă în bună stare de conservare.