Luiza Rădulescu Pintilie
A trecut încă o sărbătoare a înviatei Lumini. S-ar cuveni să rămână însă aprinse, măcar pentru o vreme, trăiri duhovniceşti şi lăuntrice emoţii, amintiri şi reînnoite speranţe, la care să ne putem întoarce când ne copleşesc întunericul şi zarva vieţii, când ne simţim îndepărtaţi, însinguraţi ori temători.
M-am aflat, cu puţine ore înainte de a răsuna cântările Învierii, în biserica satului Dumbrăveşti în care îşi dorm somnul cel veşnic bunicii dinspre partea mamei. Trecută de amiaza zilei, lumina cădea blând peste turla sfântului lăcaş, peste cruci şi morminte, peste chipuri ştiute din vremea copilăriei şi a tinereţii mele şi încremenite acum în ovalul fotografiilor uşor şterse de trecerea timpului, peste podoaba florilor de primăvară. Dar mai ales peste coroana bogată a unui falnic zarzăr roşu, ocrotitor al amintirii celor plecaţi în livada din ceruri şi mărturie a pâlcului des de asemenea pomi fructiferi ce străjuiau, cu mulţi ani în urmă, în faţa bisericii. Nici o lumânare nu era încă aprinsă în liniştita aşteptare a minunii Luminii Învierii . Dar privit din poarta bisericească vegheată de chipul aşezat frumos în mozaic al Maicii Domnului, zarzărul părea el însuşi o lumină, înrădăcinată în timpuri de demult , înseninată de ultimii boboci ai florilor deschise timpuriu şi, mai ales, urcând către înalt. Apropiind cerul de pământ şi pe cei care au fost de cei care sunt şi de cei care veni-vor.
