Luiza Rădulescu Pintilie
În urcuşul spre lumina cea fără de ani a Învierii, “când cerul coboară şi pământul se-nalţă”, calendarele credinţei rânduiesc mâine Duminica Floriilor – una dintre cele 12 sărbători împărăteşti de peste an, ce aminteşte de intrarea triumfală a lui Iisus Hristos în Ierusalim şi de bucuria întâmpinării acestuia cu ramuri verzi. Răgaz luminos peste tulburarea generală în care trăim, peste mersul prea grăbit al timpului şi al trecerii noastre prin viaţă, peste neaşezarea trăirilor care ne-ncearcă, ne sperie şi ne fac, nu o dată, să ne pierdem încrederea şi speranţa.
Trăitori zi de zi în duhovnicie ori purtători ai credinţei doar în smerenia bisericii noastre sufleteşti, păstrători întru totul ai rânduielilor postului şi ale rugăciunii ori reînnoindu-ne cugetul şi simţirea doar în ceasurile marilor sărbători, sprijinindu-ne în credinţă numai în momente de mari cumpene, ziua de mâine ne îndeamnă să primim în casele şi în sufletele noastre ceva din sfinţenia, din ocrotirea ori din primenirea crengilor de salcie binecuvântate în toate locurile de închinare, fie ele impunătoare boltiri de catedrală, fie mai vechi ori mai noi lăcaşuri zidite în orice aşezare. Fiindcă, după tradiţie, tinere ramuri de salcie, plăpânde fire de narcise albe şi galbene, lalele şi crengi îmbobocite de liliac aşezate, după credinţa neamului acestuia, la icoană, devin pavăză casei şi a acelora care o locuiesc, apărându-i de boli şi de trăsnet, de rele , de teamă şi deznădejde. Iar legate pe trunchiurile şi ramurile pomilor fructiferi se spune că le vor spori acestora florile cele purtătoare de rod. Semn al unor dragi amintiri faţă de cei plecaţi pentru totdeauna, coroniţe de salcie sfinţită se cuvine să îmbrăţişeze, în Duminica Floriilor, şi lemnul crucilor ce umplu cimitirele. Ca o punte între viaţa pământeană şi cea din ceruri, ca o rescriere a legendei spuse de părinţi copiilor şi de bunici nepoţilor despre timpurile în care Iisus era răstignit pe cruce, iar Maica Domnului, plângând, şi-a pus opinci de fier, a luat un toiag de oţel şi a plecat să-şi găsească fiul, dar ajungând la o apă curgătoare n-ar fi putut să o treacă dacă o salcie nu şi-ar fi aplecat ramurile de pe un mal pe celălalt.
O punte pe care , într-un fel,fiecare dintre noi o traversează de la o zi la alta, de la o încercare a vieţii la următoarea, de la speranţă la pierderea ei şi apoi la momentul regăsirii, dinspre noi înspre cei din jur, apropiați, simpli cunoscuți ori de-a dreptul necunoscuți.Cu siguranță, câteodată ajungem lesne la mal, dar alteori drumul ni se pare prea lung, prea greu și sortit eșecului. Iar în astfel de momente, deloc puține în viața oricărui om – oricât de mărit şi de bogat i-ar fi traiul – credința și nădejdea- înflorite simbolic pe ramura de salcie sfințită în Duminica Floriilor – ar putea fi toiagul sprijinitor al mersului nesigur ori împovărat, al gândului frământat, al inimii neliniștite, al lacrimii, al deznădejdii.
„Acest popor întâmpină intrarea Mântuitorului în Ierusalim cu stâlpări de salcie. Salcia înmugureşte între cele dintâi primăvara şi este smerită, nu atât de măreaţă ca să te impresioneze puternic. Muguraşii ei şi lemnul ei, iarăşi, nu sunt atât de căutate, dar iată că le caută Dumnezeu”, spunea într-o predică la Duminica Floriilor un înalt slujitor al bisericii. Şi, poate, în cuvintele sale am putea găsi , chiar mâine, fiecare dintre noi, acea verde ramură de salcie pe care să ne fie înflorite credinţa, lumina şi amintirile…
