Luiza Rădulescu Pintilie
Trăim, din nou, ca țară și ca popor, zile frământate. Mult prea frământate. Nedrept de frământate pentru îndelunga așteptare a găsirii drumului spre normalitate, spre echilibru.
Oameni ieșiți în stradă, strigându-și revolta, în timp ce instituțiile și politicienii se dovedesc blocați în tulburarea intereselor, a adevărurilor și a minciunilor lor, a indeciziilor și a învrăjbirii lor – iată o realitate pe care speram să nu o mai vedem în România anului 2017, mai ales atât de aproape de un vot clar asupra opțiunii românilor. Fără doar și poate, democrația și statul de drept invocate atât de des înseamnă și dreptul la opinii diferite, și dreptul de a protesta. De aceea, rândurile acestea nu sunt nici despre proteste, nici despre baricadele care au împărțit din nou românii, nici despre controversatele decizii ale puterii și ale opoziției, nici despre grațiere, nici despre amnistie, nici despre sms-uri transmise între instituții de prim rang ale statului, nici despre retrageri de ordonanțe. Lăsăm celor în drept să identifice cauzele, să decidă vinovățiile și să stabilească pedepsele pentru cei care au învrăjbit țara și au dus-o, din nou, în fața lumii, cu toată ura și neașezarea ei. Dar dintre toate cauzele, una – poate nu cea dintâi, poate nu cea mai importantă, dar sigur de neignorat – vine și dintr-un păcat care are rădăcini prea adânci în politica românească: păcatul adevărurilor spuse pe jumătate, după cum bate vântul, după cum cer interesele, ușor de transformat în minciună, și de acolo în neîncredere, dar și în orgoliu nemăsurat, în indecizie dar și în prostie, în revoltă, dar și în manipulare, violență și extremism. De oriunde ai privi tot ceea ce s-a întâmplat în România ultimelor zile, sunt ușor de văzut și neadevărul, și indecizia, și orgoliul. Iar când adevărul suferă, e știut că nici democrația nu se simte prea bine, ceea ce s-a demonstrat din plin și, ca de fiecare dată, lovind direct în omul de rând, fie el protestatar sau împărtășind alt punct de vedere, fie capabil să înțeleagă, până la ultima literă, legile justiției, fie având încredere în cei puși să facă legi bune și corecte și să-i apere drepturile.
Sigur că nu se poate da – nici ziua, nici noaptea! – o ordonanță de urgență care să garanteze respectarea adevărului, de la primul român până la președintele țării ! Dar fie și numai dacă ne-am aminti mai des ceea ce spune un proverb românesc –
că adevărul e întotdeauna la mijloc – și tot s-ar mai îngusta drumul adevărurilor de conjunctură, al adevărurilor interesate și al minciunilor sfruntate, proclamate nu o dată instituțional. Nimeni nu e deținător al adevărului absolut, de aceea e nevoie de dialog, de echilibru, de obiectivitate, de normalitate, de acceptare a greșelii și de îndreptare a ei. Nu lăuda ziua înainte de asfințit spun înțelepții, semn că până la ultima sa clipă lucrurile se pot schimba, de aceea trebuie analizate cu obiectivitate, cu luciditate, până la ultimul detaliu al consecințelor lor. Înainte de a le arunca la televizor, înainte de a le scrie pe facebook, mutând viața unei țări și a unui popor între cuvintele unor mesaje postate pe rețele de socializare, așteptând like-uri și emoticoane zâmbitoare. Și mirându-te apoi de ce, după ce ai însămânțat vânt, ai de cules doar furtună ! Deși nu e greu de înțeles că atunci când se împrăștie atât de multe semințe ale minciunii, mirabilele semințe ale adevărului își găsesc greu locul. Dar nu e deloc imposibil, iar adevărul va fi cu atât mai frumos și mai măreț, dar mai ales de folos oamenilor și țării acesteia.
…Curând va fi vreme de semănat și, după iernatice semințe ale minciunii, poate s-ar cuveni să-și găsească mai repede locul tot mai multe semințe ale adevărului. Ca-n legenda aceea a împăratului care , îmbătrânind, a decis să-și desemneze altfel succesorul. Drept pentru care, într-o zi, a împărțit semințe unor tineri din regat, spunându-le că din rândul celor ce vor obține cele mai frumoase plante și flori își va alege urmașul.Oricâtă lumină, apă, căldură și iubire a dăruit unul dintre tineri ghiveciului său cu semințe, nicio plantă nu i-a răsplătit grija, în batjocora celor ce se mândreau cu plantele lor verzi și viguroase. La ziua sorocită a alegerii, ghiveciul gol a fost așezat în rândul celor ce rodiseră, doar tânărul s-a ascuns în spatele aceloră care-și etalau, plini de îngâmfare, reușita. Însă regele a cerut să-i fie adus dinainte tocmai tânărul cel rușinat și îi așeză pe cap meritata coroană ! Nimeni nu știuse că, mai întâi, semințele fuseseră opărite și nicicând nu mai puteau rodi. În afară de ghivecele în care tineri doritori de mărire schimbaseră semințele adevărului, udând și hrănind plantele minciunii și sperând să se bucure de înflorirea lor!
