Orice om care se afla in conflict cu o alta persoana sau cu una dintre institutiile statului roman isi intoarce privirea, in prima faza, spre justitie. Judecatoria oraseneasca, tribunalul de judet sau curtea de apel regionala – acestea sunt cele trei foruri decizionale care, cu litera legii in varful stiloului, au obligatia sa faca diferenta intre dreptate si fals, intre cinste si minciuna, sa desparta, intr-un mod echidistant, notiunea de aplicare corecta a legii de cea de abuz impotriva drepturilor cetatenesti. In randurile ce urmeaza, va prezentam drumul unei femei simple, locuitoare a municipiului Ploiesti, prin hatisul dreptatii autohtone. Situatia traita de aceasta reprezinta doar unul dintre miile de exemple ale celor care ies, din instante sau de pe holurile Politiei, cu sufletul indoit, traind senzatia ca au fost doar dusi cu vorba. Pasarea responsabilitatii de la o institutie la alta este sportul preferat, jucat de multi functionari din Romania. Iar acest sport, in cazul de fata, a devenit unul extrem, prin unicitatea sa. Femeia a reclamat, de ani de zile, ca vecinul sau a construit un gard peste proprietatea acesteia. Raspunsul celor in drept a intarziat sa apara, pentru simplul motiv ca toate cercetarile au fost facute cu viteza melcului. Nu incercam, in randurile de fata, sa gasim motivele intarzierii, ci doar sa prezentam disperarea unui om care a ramas, ca si multi altii, cu senzatia ca, in aceasta tara, legea este facuta pentru a fi incalcata.
Ploiesteanca Maria Caravia Moroianu are un vecin cu un nume exotic – Raimond. Acesta a ridicat un gard peste terenul doamnei Maria, dupa cum chiar aceasta a reclamat. Astfel ca, din cei 330 de metri pe care femeia ii avea initial, conform actelor pe care sustine ca le poseda de multa vreme, aproape 200 de m au disparut. La vremea respectiva, ploiesteanca a reclamat la Politie acest aspect deranjant. Agentii au venit, au vazut si au plecat. Maria Caravia Moroianu spune ca oamenii legii nu s-au uitat, cu prea multa atentie, la teren, nici vorba sa verifice, prin niste cercetari mai amanuntite, daca gardul proaspat aparut intre ea si vecinul sau este ridicat in comun acord cu legea. Ploiesteanca se gandeste acum ca nu a fost luata in seama prea serios.
Reclamanta s-a adresat increzatoare, in prima faza, sectiei de Politie 2 – Nord. Au urmat memorii peste memorii. Din ziua in care a aparut problema, femeia a spus ca vecinul Dumitru Faur Raimond s-a tot mutat, mai cu un gard de lemn, dupa care direct cu unul de beton, pe pamantul sau. Iar ea, cu certificatul de mostenitor in original, poate dovedi, in fata oricarei instante, ca este proprietara pe loc. Cine s-o auda?
Raimond versus Maria – o lupta inegala
Inchipuiti-va urmatoarea stare de fapt. Ati mostenit un teren. Un notar atesta, conform actelor originale prezentate in fata sa, ca dumneavoastra si numai dumneavoastra aveti drept asupra pamantului. Iar altcineva, mai cu mot, construieste peste proprietatea pe care o stapaniti. Cum ati reactiona? Ati sta cu mainile-n san? Noi credem ca nu. Astfel a actionat si Maria Moroianu, care a ajuns la notarul de stat Marian Lupu, sa-i ateste ca, in urma defunctei Elisabeta Moroianu, exista trei mostenitori, in persoana copiilor acesteia – Nicolae Moroianu, Ioan Moroianu si Maria Caravia Moroianu. Terenul mostenit de cei trei copii se afla pe strada Vornicul Beldiman, invecinandu-se cu Faur Raimond Dumitru. Din suprafata celor doi frati ai doamnei Maria s-a infruptat Raimond, care a reusit sa-i convinga sa-i vanda lui terenul. Cu Maria nu a reusit sa ajunga la intelegere. In schimb, vecinul a gasit alte solutii de convingere, dupa cum v-am relatat mai sus. Biata femeie nu se putea lupta singura cu Raimond, astfel ca a apelat la lege.
O intarziere de „numai” un an
In timp ce a depus o adresa catre Procuratura, datata 23 mai 2000, raspunsul institutiei solicitate soseste cu o intarziere de un an adica, pe 29 mai 2001. Acesta a fost urmat si de instintarea prin care doamna Maria este rugata sa se adreseze Politiei. Chiar si dupa aceasta intarziere, femeia merge rabdatoare la Politie si depune cereri si memorii prin care roaga reprezentantii institutiei respective sa vina la fata locului si sa cerceteze. Nemultumita de raspunsurile acestora, femeia nu se lasa si trimite si alte memorii. Ultima sesizare la Politia Municipala primeste un raspuns, din partea comisarului St. Dobre, prin care i se spune ca problema „a facut obiectul unui dosar penal din anul 2000, in care s-a propus solutia legala”.
Judecata care legalizeaza nedreptatea
Femeia spune ca solutia de la dosarul sau, din anul 2000, i s-a comunicat dupa patru ani, iar rezultatul anchetei a ignorat parca toate actele aflate in posesia sa si la dosarul instantei. Nu a stiut nici macar data procesului, ca, daca s-ar fi prezentat in fata judecatorilor, poate ar mai fi avut o sansa. Dar citatia nu a poposit si in cutia sa postala. Tot scenariul se putea schimba de la inceput, spune batrana, daca oamenii legii ar fi fost mai atenti. La momentul respectiv, acestia ar fi putut observa un act de mostenitor, un plan complet al terenului, si, daca nu i-ar fi deranjat prea tare, ar fi putut incerca, la fata locului, o impacare intre parti, pentru a elucida aspectul penal al cauzei. Si gata, totul era rezolvat! Bineinteles, acest scenariu s-ar fi putut pune in aplicare intr-o alta tara, unde notiunea de proximitate chiar functioneaza. La noi, omul trebuie sa-si petreaca timpul pe holurile instantelor, sa-si distruga nervii in fata solutiilor primite cu intarzieri de cativa ani si sa se ingroape in birocratia functionareasca, ce te poate aduce la disperare. Un caz, nimic mai mult! Aceasta este povestea Mariei Caravia Moroianu. Un om dintre miile de oameni care au epuizat toate solutiile oferite de legea romana. Si in cazul de fata, toata lumea si-a facut, chiar si cu intarzieri incalificabile, datoria de serviciu. Cu toate acestea, un om are curtea mai ingusta, in ciuda inscrisurilor de pe actul ce-i atesta proprietatea, consfintit prin instanta, in mod irevocabil. Unde se mai poate duce? Ramane, ca in multe alte cazuri, solutia finala. Adica la Judecata de Apoi.
Sebastian IGNAT
