Luiza Rădulescu Pintilie
Guvernul meu, dreptul meu, părerea mea – afirmate adesea cu prea mare impetuozitate, ori cu revendicativă agresivitate. Mai rar, ba și cu rușinată sfială – mărturisita apartenență la strada mea ori la satul meu și doar la zile mari, când dă bine în fața celorlalți , când ne îmboldește o tresărire de orgoliu sau de conștiință, când adună voturi- la patria mea, România.
Ne-am aliniat mai bucuroși unor sărbători împrumutate, dând Dragobetele pe Valentine’ s Day și ezitând dacă Ziua Națională a României e pe 23 august sau pe 1 Decembrie, dar știm aproape fără de greșeală imnul Franței și când e ziua Americii. E adevărat, în ultimii ani , au fost mai multe steagurile tricolore legate de oglinda autoturismelor și fustele scurte, colorate în roșu , galben și albastru ale asistentelor TV, cântând, alături de maneliști, în variante adaptate pentru fasole și cârnați, “Deșteaptă-te, române !”. Iar patriotismul acesta superficial și țipător deopotrivă a lăsat în umbră până și trăirea sinceră a celor care au îmbrăcat ia românească ori și-au așezat, lângă inimă, o panglică tricoloră,din convingere, din mândrie, din respect pentru bunicii ori părinții lor căzuți pe front, din firescul legăturii cu locul nașterii, din sentimentul profund al apartenenței la o comunitate ,fie ea răspândită pe dealuri verzi ori de-a lungul unor bulevarde asfaltate, al apartenenței la o patrie, fiindu-i aproape ori ducându-i dorul.
Patriotismul acesta de paradă e încă biruitor asupra emoției acelora care aleg să le spună copiilor și câte o poveste despre vitejia vreunui domnitor român ori o legendă despre frumusețea dumnezeiască a plaiurilor maramureșene sau despre albastrul azur al Voronețului pe care turiștii vin de la capătul lumii să le vadă. Așa cum, de ani buni, dezbinatul patriotism de rang înalt al celor care ne conduc au indus puternic ideea unei Românii a lor, a aleșilor, și a unei alte Românii a celor mulți. Iar cea dintâi nici ea întreagă – ci o Românie a puterii și o alta a opoziției, o Românie aflată mai la stânga, mai la dreapta ori fix în centrul eșichierului politic, retrasând harta unicei țări când în două, când în trei Românii, sărbătorită de unii la București, de alții la Iași, de unii la tribună, de alții în mulțime, după liste făcute de vremelnici mai mari ai zilei în funcție de criterii doar de ei știute, dar trâmbițate mereu în numele iubirii de țară și de popor, cel mai recent exemplu petrecându-se, cu nici două luni în urmă, de 1 Decembrie, lângă Arcul de Triumf. Și teamă ne e că am putea retrăi imaginea aceasta dureroasă și pe 24 Ianuarie, sub pașii politicienilor care au transformat și altă dată Hora Unirii în hora… dezbinării. Fiindcă „puntea” clădită între zile libere prin hotărârea de guvern care proclamă încă o minivacanță pentru guvernanți și bugetari nu are puterea să zidească, automat, și punți trainice, de patriotism și românitate, nici între cei care conduc și cei conduși și nici între toți aceștia și patria căreia și unii, și ceilalți îi aparținem.
Departe de a da lecții, ne-am luat doar îngăduința unor constatări rămase actuale de prea mult timp și pe care le-am mai așezat, nu o dată, în acest colț de pagină. Așteptând mereu ca realitatea să ne contrazică și să ne pună în fața unei schimbări care să ne oblige să ne grăbim să o facem cunoscută. Ce eveniment ar fi acela al normalității, al firescului, al echilibrului, al înțelegerii, al mândriei de a fi român, al iubirii adevărate de patrie, după atâția ani de anormalitate, de nefiresc, de dezechilibru, de discordie, de rușine de a spune că ești român , de paradă de-o zi a unui patriotism reînviat doar de Ziua Națională și aruncat până la altă trecătoare ocazie ! Și de ce n-am trăi acest eveniment peste câteva zile, pe 24 Ianuarie, dând mână cu mână și alăturând inimă lângă inimă într-o horă așezată, de simțire și de trăire românească, pe care să nu o „ rupem” imediat ce trec ceasurile de sărbătoare oficială, ci dimpotrivă, să o păstrăm nu ca pe o legătură calendaristică, ci ca pe una de mândrie și demnitate românească, de patriotism ?! Un patriotism împărtășit lăuntric, cu mintea și cu inima, dar, mai ales, de care să nu ne mai rușinăm a-l mărturisi, a-l manifesta, a-l dovedi, cum se întâmplă adesea într-un timp în care sunt catalogați în fel și chip , de la comuniști la nostalgici și depășiți , până și aceia cărora nu le poate fi pus la îndoială patriotismul. Ba, am îndrăzni să adăugăm , și o legătură de necesară trezire într-un al doisprezecelea ceas deja depășit. Fiindcă, așa cum spunea cineva cu mult mai învățat decât autorul acestor modeste rânduri, „Patriotismul nu este o izbucnire de emoție scurtă și nebunie, ci o dăruire liniștită și statornică de o viață”. Și n-am mai vorbi atunci doar când dă bine, rușinați sau cu indiferență, despre România mea, despre România noastră, despre ROMÂNIA…
