Intr-o era in care tehnica a avansat extrem de mult, cand pana si banala farfurie a fost inlocuita cu una din plastic – de unica folosinta, iar strazile sunt sufocate de zgomotul motoarelor, totusi, prin sate, se mai gasesc localnici care se incapataneaza sa pastreze traditia. Un astfel de exemplu l-am intalnit, recent, la Gorgota, la Targul mestesugarilor, unde am stat de vorba cu doi mesteri – unul de oale din lut, iar celalalt – de carute.
„Nici doctorii n-au maini fine
ca ale mele !”
Dupa iuteala piciorului drept cu care punea in miscare roata de olar, nu i-ai fi dat, lui nea Stefan Alexandru, 66 de ani. Cu mainile murdare aproape pana la cot, intr-un minut si ceva ne-a facut demonstratia cum poate sa transforme „un bot” de lut, intr-o mandrete de ulcior. „Olaritul mi l-a lasat tata mostenire. A fost o traditie in familia mea, si pot sa va spun ca si ba-iatul meu cel mic a deprins mestesugul asta” ne spunea, cu mandrie, mesterul olar Stefan Alexandru. Ii privesc, pe sub masa incropita din scan-duri de lemn, laba batucita a piciorului drept care rotea de zor roata, de te lua ameteala, si-l intreb daca n-are probleme cu arti-culatiile: „Ei…zice acesta. E mai greu cu roata asta, care-i de-o seama cu mine, dar acasa mai una – cu motor. Pe asta am adus-o aici, la targ, ca sa vada lumea cam cum se faceau, pe vremuri, oalele.” Isi mai inmoaie, din cand in cand, mainile murdare de pamant in castronul cu apa din fata sa, apoi mangaie, din nou, lutul care incepuse, deja, sa ia forma unui ulcior. „Lutul trebuie sa fie precum plastilina. Trebuie sa fie fin de tot. Va uitati la mainile mele? Nici doctorii n-au asemenea maini fine, ca ale noastre, ale olarilor. Lutul face minuni la maini! Se vindeca ranile, cat ar fi ele de mari!” Dupa ce pune, cu delicatete, coada la ulcior, il desprinde de pe roata cu o ata si-l asaza, cu atentie, pe masa, langa strachinile si oalele smaltuite aduse de acasa, pentru vanzare. „Sunt bune pentru pastrat laptele si pentru mancare – explica mesterul utilitatea migalei mainilor sale. Pot sa fac si cesti de tuica, dar si oale de trei si patru kilograme. Acum, insa, munca asta nu se mai merita, cum era pe vremuri. Rar se mai cumpara oale, mai mult de Mosi. In rest…Sincer sa fiu, mereu ma bate gandul sa nu mai iau autorizatie, ca ne obliga statul sa avem documente pentru asa ceva. Taxa este 450 de lei/an. Iar pensia noastra, mai mult nu este decat este. Bani putini. Dar nu pot sa ma las de olarit ca, atunci cand eram tanar, dupa munca asta mi-am crescut copiii. Si-apoi, daca ne lasam de mestesugul asta, noi, astia batranii, atunci cine sa duca traditia mai departe? Ne-om descurca noi!”.
Mesterul Berbec cunoscutul platourilor de filmare de la Buftea
La o aruncatura de bat de mesterul olar, l-am gasit, tantos, pe un alt mester. „Tudor Traian – zis Berbec, pentru ca toti barbatii din neamul meu au fost foc de puternici. Sunt mester de carute din ’58 de cand m-am liberat” s-a recomandat, de unul singur, nea Traian, cum ii spun cei din Gorgota. Rumen la fata, dispus sa-si prezinte, cu lux de amanunte, marfa cu care venise la targ, Tudor Traian si-a dezvaluit, incet-incet, faima de me-ster in carute.” Lucrez de aproape 12 ani cu studioul de filme de la Buftea. Cate calesti, din filmele cu haiduci, n-au trecut prin mainile mele! Ba, sa stiti ca tot prin mainile mele au trecut si trasurile din filmul in care a jucat Nicole Kidman, cand a venit, acum cativa ani, in Romania, la Potigrafu”. Il intreb daca acum, cand e bataie mare pe masini cu motoare puternice, mai cumpara cineva carute. „Ei, mai cumpara! Da’ de unde! – vine raspunsul mesterului. Rar mai imi vine cate o comanda. Pe vremuri, eu lucram bine cu tiganii care vindeau caldari. Acum, nici de la ei nu mai am comenzi, pentru ca si-au cumparat masini pricopsite. Nu mai circula cu caruta. S-au boierit! Da’ vedeti ce lucratura frumoasa am, nu? -si mangaie de vreo doua ori roata din lemn a carutei langa care s-a lasat fotografiat. Asta nu-i pentru tractiune. E de plimbare, cu poneii !”, zice el sugubat.
N.DUMITRESCU
