Deoarece ARR-ul, OPC-ul, Consiliul Judetean, Politia Rutiera si celelalte institutii care ne tin de urat pe aceasta lume au stabilit ca, dupa ora 6 seara, capatul traseelor Azuga-Ploiesti si Sinaia-Ploiesti este Campina, navetistul de pe Valea Prahovei care locuieste in Ploiesti si care are ghinionul sa-l prinda intunericul in orasul dintre Campinita si Doftana nu mai are decat o cale ca sa ajunga acasa. Calea autostopului. Dupa cateva zeci de partide de autostop, am tras o concluzie pe care utilizatorii acestui hazardat mijloc de transport o pot verifica pe cont propriu. Nu conteaza cat de expresiv esti atunci cand le cersesti soferilor sa-si intrerupa calatoria si sa te ia cu ei. La semnele autostopistilor opresc doar cei care au obiceiul asta, nu cei pe care gestica si schimonosirile autostopistului ii imbuneaza. Cine sunt cei care opresc? Tot felul de oameni. Prinsi in tot felul de aventuri, in care ne-au atras si pe noi, cale de 30 de km.
Un Nissan Micra, in drum catre KFC
Cel caruia, cu noroc, intr-o seara geroasa, i-am devenit copilot, juca fotbal la un club din ligile inferioare italiene si venise acasa sa serbeze Craciunul si Anul Nou. Apasa cu indaratnicie pe pedala de acceleratie a unui Nissan Micra, grabindu-se la intalnirea iluzorie cu o vanzatoare de la Kentuky Fried Chicken. Cu o seara in urma, cand se asezase la una dintre mesele localului doar pentru a sorbi un suc, i se paruse ca tanara Eva ii zambise cu subinteles. Il incurajase si dispretul pe care ospatarita l-aratase fata de doi tigani, care-i facusera avansuri. Nu se miscasera din dreptul ei si-o intrebasera tot timpul unde s-o astepte dupa incheierea programului. „Nu asa se face!”, decreta fotbalistul si-si infigea si mai tare piciorul in podea, ducand motorul la trei mii cinci sute de ture. Am spus ca i-am devenit copilot? Inaintam printr-o ceata atotcuprinzatoare, ca printr-un univers pelagic, si nu vedeam nimic inaintea noastra. Farurile micutului Nissan erau tot atat de eficiente ca lanterna unui scafandru care coboara noaptea in putul oceanului.
Cu un accent alterat de mladierile graiului din Cizma, imi explica zelul cu care se-avanta prin opacitatea laptoasa. Cu trei seri in urma, facuse acelasi lucru. Intorcandu-se din Italia pe la vama din Nadlac, o tinuse drept catre casa. Nu vedea ce venea din fata, nu era sigur c-o luase pe drumul cel bun. Trecea de rascrucile de drumuri tragand aer in piept si psalmodiind rugaciuni. Dupa 11 ore de mers, tot atat cat facuse din Italia pana la Nadlac, intrase in rada Campinei. Somnambulismul sau nu a dat gres nici de data asta. Tot vorbind, am ajuns in Ploiesti. De fapt, am presupus ca era Ploiestiul. De vazut, in afara unor cercuri de lumina, nu se vedea nimic in jur.
Vitezomanul meloman
„Urca-te, fiindca nu te ia nimeni!”. Am urmat acest ordin fara sa cracnesc, indobitocit de asteptarea de o jumatatea de ora, care aproape ca ma mineralizase. 30 de minute in care bratul drept, fluturat ca un fanion ori de cate ori vedeam doua faruri apropiindu-se, imi devenise nesimtitor. Bunul samaritean din aceasta seara de vara era un cvadragenar energic, strain de patima limbutiei. Sumar, mi-a povestit cum a stat el 45 de minute sub acelasi felinar de langa care eu am trimis zeci de SOS-uri conducatorilor auto. Fusese nevoit sa coboare tocmai in varianta, acolo unde pronia cereasca, plictisita de spectacolul lui convulsiv, ii trimisese in ajutor un sofer de tir cu diadema de inger. Dacia pe bancheta careia m-am aruncat cu obedienta unui racan trosnea din toate incheieturile. Parea a fi un mecanism afectat de boala lui Parkinson, ce transforma linul DN1 intr-o mare cuprinsa de furtuna.
Dupa ce si-a istorist cu concizie crunta experienta de autostopist, cvadragenarul a mai avut o singura grija: sa duca la temperatura de fierbere stravezia caroserie care ne separa de restul lumii. Inainta vitejeste, lipit de banda a doua a drumului ca de pista unui velodrom. Depasea autocare, jeepuri si masini sport, in zbarnaiturile unei iminente dezagregari a masinii. Nu doar viteza se numara printre voluptatile acestui taciturn, ci si urgia decibelilor. Tinea sonorul radioului la maximum: muzica, asurzitoare, iesea paraind din difuzoare, maruntindu-mi creierii precum cutitele unui blender. Dupa 10 minute, am pus bucuros piciorul pe caldaramul unui Ploiesti stapanit de cantecul greierilor. Nici daca as fi zburat cu avionul nu as fi ajuns atat de repede. I-am urat bafta la drum acestui sinucigas sui-generis si, imediat ce-am sosit acasa, am comutat televizorul pe canalul de stiri. Pana la miezul noptii, crainicii nu au pomenit de niciun accident petrecut pe drumul dintre Ploiesti si Bucuresti. Dar ce spun?! La cat de tare mergea, trebuia sa fi ajuns cel putin in Bulgaria !
Pace sufletelor noastre
Am privit in stanga scaunului pe care abia ma asezasem si mi-am dat seama ca fusesem recuperat din nemiloasa noapte a Campinei de un preot. Era bucurestean si tocmai isi luase in primire o parohie intr-o comuna invecinata. Conducea asa cum vorbea si vorbea asa cum simtea: cumpatat, mizericordios si descurajat de-aceasta lume tot mai stricata, care-ncepe sa semene cu biblica Sodoma. Am inteles repede ca preotul a acostat la trotuarul pe care m-a vazut lancezind nu doar pentru a imbarca un muritor de rand si a-l lasa 30 de km mai la vale, ci pentru a intoarce un suflet ratacitor pe calea Mantuitorului. In orice banalitate pe care o spuneam, descoperea un fir care calauzea la atotputernica Imparatie de Apoi si-mi cita versete cu pilde revelatoare. Eforturile lui aveau rezultate nule si, tinand cont de rarirea treptata a predicilor, cred ca si-a dat si el seama ca nu eram o prada usoara pentru prozelitism. La finalul unei calatorii stingheritoare, mi-a spus: „Sunt parintele Ion. Daca sunteti credincios, rugati-va pentru mine!”. Monosilabic, i-am fagaduit parintelui Ion ca voi inalta rugi pentru pacea sufletului sau. N-am apucat sa inchid, cu smerenie, portiera, ca-n lumina raului de masini de pe sosea, la zece metri departare, am vazut foindu-se un palc de prostituate. Am stiut ca le vede si el. Daca ar fi pus frana cu zece metri mai tarziu, comerciantele propriilor trupuri i-ar fi tabarat pe masina, luandu-l drept un amator al alcovului lor ambulant.
Ionut STANESCU
