Istoria nu se repeta, istoricii da
Oarecum presat de nepotul meu sa-mi fac blog si enervat de dexteritatea cu care generatia asta manevreaza tot ceea ce tine de informatizare, am gasit cu cale sa ma razbun, destul de rudimentar, prin folosirea acestui “dosar de cadre public” pentru a arhiva, printre altele, o serie de vorbe de duh, de principii sau zicale; am facut-o si pentru a-mi ajuta memoria care, trebuie sa recunosc, imi mai joaca feste.
Desigur, la loc de cinste este o selectie din Legile lui Murphy; le-am apreciat intotdeauna pentru umorul fin dar extrem de profund, cat si pentru marea lor actualitate. Oare cat de mult ne caracterizeaza principiul “omul se impiedica uneori de adevar, dar cel mai adesea, se ridica si isi continua drumul” ?! Poate si inginerul din mine a fost atras de aceasta colectie datorita faptului ca mare parte a preceptelor se adreseaza zonei tehnice.
De data asta, insa, mi-a atras atentia “legea” care face obiectul titlului acestui articol. Prababil si terenul a fost unul favorabil: trec printr-un moment in care imi este frica de istorie, o fi un semn ca imbatranesc?
Si, totusi, daca nu vreau sa fiu chiar asa critic cu mine, amintesc ca am mai scris in ultimul timp despre marile semne de intrebare legate de modul in care se scrie, se invata, sau se interpreteaza istoria. Chiar si obiceiul nostru de a spune ca istoria se repeta nu este decat paravanul cu care vrem sa ne acoperim prostiile, in speranta ca ele ar fi mai suportabile daca ar semana cu ale inaintasilor.
In schimb, povestea cu istoricii este alta; ajungem de multe ori la concluzia ca intre scribul de odinioara, terorizat de biciul stapanului si pedepsit de cate ori nu lasa amintiri suficient de frumoase despre cel pe care il servea si fabricantii de istorie de astazi, la fel de dominati de grija de a intra in gratiile celor aflati vremelnic la Putere, nu este nicio deosebire. Asa incat la fel de greu cum ne este noua sa ne descurcam in tainele istoriei, tot asa de greu le va fi celor care vor veni dupa noi sa priceapa adevarul zilelor noastre.
Poate ca nu as fi revenit asupra unor amintiri neplacute, dar zilele trecute am revazut-o pe doamna Zoe Petre la una dintre multele emisiuni politice de la posturile de televiziune. Nu comentez prestatia doamnei, dar imediat mi-am adus aminte de o declaratie facuta, in urma cu mai multe luni, de doctorul in istorie Zoe Petre, tot la o emisiune de televiziune: Guvernul Ciorbea ar fi facut reforma, daca nu ar fi fost impiedicat chiar de catre o serie de persoane dintre cele care erau membre ale partidelor aflate in arcul guvernamental, ca de exemplu prefectul de Prahova! O declaratie terifianta pentru mine deoarece intre 1997 si 2000 eu am fost prefect de Prahova!
Desigur, mi-am inventariat imediat toate faptele din 1997, anul in care alegerile de la sfarsitul anului anterior si lipsa de cadre a PNTCD ne-au blagoslovit cu un guvern de valoarea si competenta celui condus de fostul sindicalist Victor Ciorbea. Nu mi-a fost deloc greu sa rememorez evenimentele din vara lui 1997 cand m-am opus vestitei liste de lichidari alcatuita intr-o noapte de nesomn de “specialistii” din Executivul de atunci; pentru Prahova, ea cuprindea 2 rafinarii (Petrotel si Vega) si in subsidiar Combinatul Chimic de la Valea Calugareasca (mentionat si el pentru ca lista sa para mai bogata, desi era de mult timp scos din functiune). Totul s-a facut de catre Ciorbea si ai sai fara o minima consultare cu autoritatile locale si fara macar un telefon dat catre propriul reprezentant in teritoriu. Rezultatul imediat este bine cunoscut: 5000 de oameni au manifestat mult si destul de violent sub geamurile Prefecturii.
Au urmat mai multe zile si nopti petrecute pe la usile Guvernului, pana cand marele Ciorbea a binevoit sa ma primeasca; nu singur, ci flancat de Dejeu (ministru de interne) si de alti vreo 16 demnitari, toti cu coltii scosi la “razvratitul” prefect de Prahova, obstacol ce il impiedica pe reformatorul Prim Ministru in a viziona luminita de la capatul tunelului. Am avut si eu inspiratia de a merge la intalnirea respectiva cu regretatul deputat Mircea Munteanu, persoana respectata in PNTCD, iar prezenta acestuia alaturi de mine a mai temperat zelul capiu al reprezentantilor guvernamentali.
Am reusit atunci, sa ii conving ca informatiile in baza carora luasera hotararea erau complet eronate; cred ca am reusit chiar sa le demonstrez ce reprezinta Prahova pentru industria petroliera din Romania, cu atat mai mult cu cat acelasi guvern incercase cu cateva luni in urma sa scoata Combinatul Petrochimic Brazi din nou infiintata structura nationala SN PETROM SA. Asa am obtinut timpul necesar pentru salvarea celor doua unitati prin trecerea rapida la privatizarea acestora. Si iata ca ambele combinate functioneaza si azi cat se poate de bine, Vega intrand in componenta Grupului Rompetrol, iar Petrotelul reusind in 1998, dupa parerea mea, cea mai de succes privatizare din domeniu, cu puternica si cunoscuta companie Lukoil. Imi asum aceasta apreciere macar si pentru faptul ca investitorul rus a fost singurul partener implicat in industria de prelucrare a titeiului care are resurse de materie prima atat de mari, incat beneficiaza de ele nu numai rafinaria prahoveana, ci si altele din tara; partener care nu si-a propus sa suga titeiul Romaniei, asa cum au facut-o peste 3-4 ani austriecii de la OMW, cei care au pus mana pe tot petrolul romanesc.
Mai mult decat probabil, la momentul interviului despre care vorbeam mai sus, doamna Zoe Petre habar n-avea despre toate aceste lucruri. Cred ca ar fi fost interesant daca moderatorul ar fi sesizat acuza si ar fi cerut explicatii. Dar nu a existat interes pentru asa ceva.
Poate ca as fi trecut mai detasat peste aceasta intamplare, dar nu am putut face abstractie de faptul ca doamna in cauza este istoric si m-am si vazut postat in cartile de istorie ca un fel de bau–bau antireformist ! Si asta in timp ce eu ma amageam cu faptul ca, dupa nefericitul an 1997, Prahova a fost primul judet din tara care a dat semnalul relansarii economice si care a avut cea mai insemnata crestere economica (asta si datorita unor reusite precum cele de la Petrotel si Vega); ca sa nu mai vorbim despre privatizare care a ajuns de la un grad de 16% cat gasisem la sfarsitul lui 1996 la peste 85% la sfarsit de mandat in 2000.
Sigur ca incerc sa-mi oblojesc orgoliul ranit de o declaratie iresponsabila sau poate, mai bland, facuta in necunostinta de cauza. Ramane oricum extem de greu de dat un raspuns la tema noastra: cat de multa incredere putem avea in istoria care ni se pune in fata si cat de mult poate influenta obedienta istoricilor fata de stapani adevarul transmis de-a lungul generatiilor?
ROMEO HANGANU
