Imbracamintea jupaneselor si jupanitelor prahovene pe care am descris-o in prima parte a acestui material, unele o aveau de zestre de la parintii lor. S-au pastrat “ foi de zestre” nesfarsit de lungi si de banale. O alta parte era primita de la sotii lor, in dar, de obicei inainte de casatorie, in timpul sau imediat dupa casatorie. Scopul acestor daruri era, ca si prin impodobirea sotiilor, sa sublinieze vechimea familiilor lor, rangul inalt si bogatia. Dar cand si unde purtau aceste vesminte scumpe, orientale, jupanesele si jupanitele noastre ? De cateva ori pe an la vreo cumetrie, la nunti, botezuri, inmormantari si poate, unele mai norocoase, cand sotii lor erau poftiti la curtea domneasca. In restul timpului, se imbracau cu vesminte tesute si lucrate la curtea lor, mai ieftine, mai trainice si mai calduroase. Aceste vesminte erau lasate mostenire fiicelor si nurorilor, daca nu, in caz de deces prematur, le lua sotul si le daruia urmatoarei sotii. La fel se intampla si cu bijuteriile.
Dar drama cea mai mare era casatoria si situatia lor in familie. Femeia aristocrata era si ea la discretia parintilor, de fapt, la cea a tatalui. Chiar daca ramanea orfana, o fata ramanea in grija mamei, dar primea si un tutore barbat, de regula un unchi din partea tatalui sau chiar un frate mai mare al fetei. Numai cu voia acestuia putea mama recasatorita sa ia tutela fetei pe seama sotului ei de-al doilea. Tatal – sau tutorele – dispunea de viata si de averea fetei sau pupilei lui.
In ceea ce priveste casatoria si procrearea – care erau pe atunci singura menire si implinire a femeii – in lumea aristocratica se ajunsese la o adevarata obsesie. De mici, copilelor li se spunea: “daca nu esti cuminte, nu te mariti”, daca pana la 14 ani o fata nu era “ceruta“, familia se nelinistea si incepea sa caute, punand in functiune petitoarele; daca la 18-19 ani nu se maritase, o jupanita era considerata “fata batrana“ si toata lumea, inclusiv parintii ei, o priveau de parca ar fi fost bolnava ori vinovata de ceva.
Majoritatea jupanitelor se maritau (sau erau maritate) intre 14 si 16 ani; mai putine se maritau dupa aceasta varsta, ba unele se casatoreau chiar mai mici. De cele mai multe ori, casatoria era aranjata intre parintii fetei si viitorul sot sau familia lui, iar uneori jupanita nu-si vedea “alesul” decat in momentul nuntii.
De obicei, sotii se alegeau cam de aceeasi grupa boiereasca: divaniti, dregatori, mari boieri fara dregatorii (mazili), boieri de rangul doi, boiernasi etc. Se mai intampla insa ca boieri din neamuri mari si vechi, dar cazuti in dizgratie, saraciti sa-si dea fetele dupa boieri de rang inferior, mai ales daca erau urate sau aveau un defect fizic sau “se gresisera“. Din momentul casatoriei ele aveau rangul sotului in stapanirea caruia intrasera si sa le fi ferit Dumnezeu sa manifeste vreo umbra de infumurare, vreun aer de superioritate fata de acesta. Se mai intampla si invers, ca o fata dintr-un neam de boiernasi, foarte bogata sau foarte frumoasa, sa se casatoreasca cu un boier, chiar cu un boier mare, divanit. In acest caz, ele trebuiau sa se arate extrem de recunoscatoare fata de sot si de familia lui, chiar daca aceasta traia acum din ceea ce adusese ea in casnicie (mosii, vite, mori).
Raporturile intime dintre ele si sotii lor se bazau pe un principiu: femeia este datoare sa-i ofere placere barbatului si sa-i aduca pe lume copii, fara sa astepte nimic in schimb.
Dramatic era faptul ca nu exista o varsta minima de casatorie; aceasta era hotarata de parinti in funcite de niste criterii absurde care nu aveau nimic de-a face cu dezvoltarea fizica sau psihica a copilei. Sa ne inchipuim ce simtea o fetita, la inceputul adolescentei, azvarlita in patul si in puterea deplina a unui barbat cel putin cu 10-12 ani mai mare ca ea, cu experienta sexuala (unii erau la a treia sotie), fara sa fi fost deloc pregatita pentru asa ceva. Mamele viitoarelor mirese le spuneau acestora foarte putin din ceea ce le astepta si singura lor recomandare precisa era sa fie supuse sotului, sa faca tot ceea ce le cere el. De altfel, la cununie, li se spusese, cu autoritatea bisericii, ca barbatul este “cap femeii”, ca aceasta paraseste pe tatal ei ca sa-si urmeze sotul, pe care trebuie sa-l asculte neconditionat.
Se intelege, deci, ca “bucuria” unor foarte tinere mirese era foarte scurta. Unele mureau la prima nastere, altele curand dupa aceea. Unele rezistau la trei, patru nasteri, pierind apoi, nici jumatate dintre ele nu ajungeau la batranete. Mai ales ca, moasele erau instruite ca, in cazul unor nasteri cu probleme, nu mama, ci pruncul trebuia salvat in primul rand.
Paul D.POPESCU
