Ni se cere demisia de pe pamant
Valul de ura fata de romani se lateste ametitor peste Europa. Cei care nu iau in serios aceasta realitate cruda si dizgratioasa se insala amarnic. Ieri, fiul meu Arin, avocat, presedinte al Asociatiei Avocatilor Tineri din Baroul Bucuresti, se afla la Paris unde tocmai s-a ispravit Congresul Mondial al Avocatilor. Intrand intr-un magazin din capitala Frantei, impreuna cu sotia, cadru universitar, si fiica lor Alexandra, de doi ani si jumatate, a fost chestionat, dupa cateva minute, de un vanzator. Ce limba vorbiti? – a intrebat vanzatorul. Franceza si engleza, i-a raspuns fiul meu, crezand ca vanzatorul se intereseaza in ce limba ar putea sa se inteleaga in chestiunile legate de negotul pe care il facea el acolo. Nu asta v-am intrebat, a zis comerciantul. Ce limba vorbeati intre voi? Romana, au raspuns ei. In acea clipa, privirea amploiatului francez a devenit metalica. Realizand despre ce este vorba, si-au luat copilul in brate si au parasit in graba magazinul. Poti sa mai iesi seara, ca roman, cu copilul intr-un parc mai fara lume, mai izolat? Te poti misca relaxat in marile aglomeratii ale oraselor? Nu prea. Am simtit, mi-au spus copiii mei, o infurnicare. E trist. E aproape tragic.
Dupa Revolutie, lumea care vazuse in direct macelul si spectacolul de la Bucuresti, ne privea cu o uriasa simpatie. Au sosit ajutoare, multi varsau lacrimi de bucurie pentru noi. Deveniseram eroi mondiali. Au venit apoi mineriadele care ne-au facut de tot rasul. Ce se petrece acum?
Italia, care are cei mai multi investitori in Romania, italienii, care au recoltat cel mai mare numar de neveste din Romania, fratii nostri de la Ram nu ne mai vor. Mai mult de atat, ne urasc. Barbati care muncesc la Roma de ani si ani, cu acte in regula, cu copii dati la scoli in Italia, sunt ciomagiti pe strada, ziua in amiaza mare, sub privirile aprobatoare ale trecatorilor. Femei la locul lor, nu cersetoare, nu prostituate, ci functionare ale unor firme sau batande care ingrijesc miile de batrani abandonati de copii in Italia sunt insultate in metrou, autobuz, pe strada sau si mai rau, sunt luate la bataie de haidamaci care urla „Italia este a italienilor” sau „Moarte romanilor”. S-a dus dracului fratia, s-a evaporat sangele inrudit care, zice istoria, ne leaga. Si totul a plecat de la fapta ucigasa a unui nemernic din Avrig. Ca el este tigan sau netigan are mai putina importanta. E un cetatean din Europa, cu drepturi egale cu ale celorlalti cetateni europeni, mai putin dreptul de a ucide. S-a spus ca a violat, jefuit si ucis. Prima acuza a cazut. Celelalte, in spatele unei taceri suspecte, nu pot fi confirmate, dar nici infirmate. Presedintele nostru, aflat intr-o vizita in strainatate, declara cu subinteles ca stie mai multe, ar spune dar „daca n-ar fi presa”. Iata, obsesia si blestemul domnului Basescu. Daca n-ar fi presa care nu face altceva decat SA SPUNA lumii, intelegem ca ar face-o singur. Adica el insusi ar deveni presa. E tot ce ne lipsea!
Multi au cerut demisia ministrului de externe Cioroianu. Cu indreptatire. Discursul lui, desprins din ideologia maresalului Antonescu, a naucit. Ascultandu-l vorbind in cateva imprejurari mi-am dat seama ca vorbeste ca o tata. Vorbeste, vrute si nevrute, gura fara el. Nu e posibil sa faci asta ca ministru de externe al unei tari. Oricine ii poate cere demisia, mai putin insa Traian Basescu. Si-a dat demisia presedintele dupa episodul „tiganca imputita”? Nici vorba. Nici macar n-a rosit. Si-a dat demisia dupa uimirea rostita public de a fi descoperit in sfarsit si un „armean bun”, de parca toti ceilalti armeni ar fi niste netrebnici? As! Demisia este ceruta cu indreptatire si in Italia unor politicieni din Cizma. Nu m-ar intrista demisia primarului Romei si nu m-ar intrista nici demisia lui Romano Prodi. Ce ciudate jocuri onomastice, ce derivari de cuvinte inrudite real sau doar prin sonoritati: Romano (prim ministru al Italiei), Romulus (prezumtivul criminal), romani, rromi, Roma, Romania. Doar cuvintele ne mai ajuta sa stam alaturi. In rest, ura, blestem, sange, moarte. „Moarte romanilor de rahat!”, scrie mare pe un zid dintr-un oras italian.
Ne cerem intre noi demisia. Nu-i mare scofala. Ni se cere, insa, demisia, ca neam, de pe pamant.
Lucian AVRAMESCU
