Sub genericul “Case care plang”, a inceput in Bucuresti, din initiativa unor oameni de bine, a unor arhitecti si, mai ales, a unor studenti – arhitecti, o actiune de sensibilizare a populatiei si autoritatilor asupra situatiei deplorabile in care se gasesc monumentele istorice si arhitectonice, mai vechi sau mai noi. Datorita televiziunii, actiunea a fost destul de mediatizata.
Cu cateva luni in urma, la inceputul lui martie 2007, a avut loc si la Ploiesti o intalnire pe aceasta tema, la Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie, in cadrul careia doi studenti arhitecti si doi elevi de la Colegiul “Mihai Viteazul” au prezentat cateva diapozitive, foarte elocvente, care aproape n-au avut nevoie de comentariu. Au fost de fata scolari, cadre didactice, muzeografi, arhitecti etc. Aceasta intalnire – relatata intr-un interesant articol si in ziarul “Prahova” – mi-a configurat multe dintre gandurile mele, mi-a desteptat amintiri, mi-a fertilizat o serie de idei pe care simt nevoia sa le impartasesc.
* * *
Fara indoiala ca toata lumea – afara de cei rau intentionati sau nepasatori – isi exprima dragostea si respectul pentru vestigiile trecutului, mai ales cand ele au o incarcatura de frumos si de util. Le inteleg rostul de carte de vizita a orasului, de martori tacuti, dar atat de elocventi, ai trecutului, de dovezi certe ale unei civilizatii, ale bunastarii, ale credintei, ale eroismului. Dar aceasta este doar o optiune generala in care omul nu se simte implicat, un fel de dragoste platonica care il face sa clameze nepasarea altora, in special a autoritatilor, fara sa se gandeasca la ce anume se poate face sau la ce trebuie facut.
Desigur, ne doare pierderea unor edificii semnificative, despre care bunicii vorbesc cu caldura unor nepoti care nu le-au vazut si nici macar nu-si inchipuie cum au aratat. Unele dintre ele au fost victima unui destin care le-a adus in zona unor planuri de sistematizare, absolut necesare pentru dezvoltarea si modernizarea urbei.
Vom da un exemplu mai vechi si foarte cunoscut. Imparatul Napoleon a hotarat sa creeze, in Paris, artere largi, ca o baza a tramei stradale. Arhitectii au facut planul si el a dat ordin sa se treaca la realizarea lui. In aceasta actiune au fost sacrificate zeci de biserici, unele din sec. al XII-lea, palate, case de raport, locuinte, unele dintre ele monumente istorice si de arta. Napoleon avusese un scop, nedeclarat, dar ghicit de toata lumea: acela de a ingreuna ridicarea maselor pariziene, impiedicarea formarii de baricade, posibilitatea de a folosi cavaleria si artileria impotriva insurgentilor. A fost invinuit de vandalism nu numai in Franta, ci in toata Europa; astazi, oricine l-ar mai invinui pe Napoleon de asa ceva ar fi ridicol, caci ce ar fi Parisul fara minunatele sale bulevarde ?!
Sa luam un alt exemplu mult mai apropiat de noi in timp si in spatiu. Sa ne inchipuim ce s-ar fi intamplat astazi, in conditiile acestei circulatii sufocante daca, cu un sfert de secol in urma, nu ar fi fost largite si modernizate portiuni importante din marile artere si, in primul rand, Calea Campinii (Bulevardul Republicii) si Calea Oilor (str. Gh.Doja). Desigur, actiunea aceasta a dus la sacrificarea unui mare numar de cladiri, majoritatea lipsite de orice valoare istorica, arhitectonica si chiar edilitara, dar au fost printre ele si multe edificii pe care le regretam. Insa rezultatele au fost pe masura.
Nu trebuie neaparat sa cautam vinovati, cu exceptia demolarii unor monumente a caror distrugere a fost dictata nu de imperativele dezvoltarii orasului, ci de reaua vointa, lipsa de cultura, de bun simt si patriotism a unor diriguitori locali.
Daca destinul a hotarat ca aceste cladiri sa piara, nu inseamna ca macar unele dintre ele, care o merita, sa nu ramana, daca nu in realitate, cel putin in amintire. Nu numai in memoria unor varstnici, ci si in memoria colectiva a orasului si, mai ales, a unor tineri care nu le-au vazut niciodata.
Pentru Paris, de pilda, cladirile care au fost sacrificate atunci (cele cateva sute semnificative, pentru ca alte cateva mii nu prezentau nicio importanta), sunt toate descrise mai mult sau mai putin amanuntit, in cronici, acte oficiale, lucrari literare sau in primele ziare, sunt reprezentate in pictura si grafica. Am in vedere un album aparut cu vreo patru decenii in urma la Geneva (Ed. Skira), intitulat “Paris d’autrefois”, care ofera 180 de reproduceri, comentate, dupa stampe, uleiuri, acuarele, gravuri, inspirate tocmai de aceste edificii disparute.
La noi, lucrurile stau mult mai rau. Am avut noroc ca arhitectul Toma T. Socolescu ne-a lasat cateva sute de fotografii cu aspecte din Ploiestii anilor 1935-1936, multe dintre ele prezentand edificii care au disparut intre timp, unele chiar semnificative (fotografiile, de buna calitate, sunt incluse si in cartea sa “Arhitectura in Ploiesti”, cat si in Monografia lui M. Sevastos). Si in alte carti din perioada interbelica sunt salvate unele vechi imagini ploiestene. Si in perioada postbelica au aparut albume, ghiduri turistice, pliante, dar in ilustratie accentul a cazut pe edificiile noi, iar dintre cele vechi, cam aceleasi 15-20 de edificii foarte cunoscute. S-a organizat si o expozitie in 1997, dar cu toata extinderea ei au aparut foarte putine poze “inedite”; o actiune meritorie a intreprins si Clubul Rotary (ing. Mircea Dumitrescu) care a editat, in doi ani, calendare cu aspecte vechi din Ploiesti. Daca din punct de vedere iconografic mai avem cate ceva, referirile scrise la edificiile de odinioara lipsesc sau sunt foarte rare iar marea lor majoritate sunt scurte si superficiale.
Se zice ca la toate cladirile care au fost demolate in ultimele trei decenii au fost facute fotografii de catre profesionisti. Dar nimeni dintre cei pe care i-am intrebat nu stie unde se pastreaza; nimeni nu le-a vazut…
Desigur, pe langa imaginea fotografiata sau pictata a unui edificiu, uneori am dori sa vedem si o reproducere tridimensionala. As folosi ca exemplu “Casa lui Ilie Lumanararu” de pe str. G. Cosbuc 16. Construita in 1846, din paianta, fara contributia vreunui arhitect, dar de un mester priceput, casa nu era o oarecare: era martor al atator evenimente, descrisa de I.L.Caragiale, unica din epoca ei ( cladire cu etaj, gazduind o locuinta, un atelier si o pravalie), plina de pitoresc. Cu un sfert de veac in urma, cand a inceput sa circule tramvaiul pe str. Cosbuc, mi-am dat seama ca zilele ei sunt numarate si am publicat o nota in ziarul “Flamura Prahovei”, pe care nu o adresam cuiva anume. Aratam in ea valoarea cladirii si pericolul in care se afla. Sigur, nu propuneam desfiintarea liniei de tramvai – tramvaiul ducea zilnic, mii de oameni dintr-un capat, la altul, al orasului si era cel mai igienic mijloc de transport – ci sugeram realizarea unei machete pentru care exista un specialist iar cheltuielile erau minime. Evident, nota a ramas fara raspuns. Azi, cladirea – trecuta pe lista monumentelor – zace la pamant. Mai mult, o exceptionala macheta a orasului Ploiesti, de la inceputul secolului al XIX-lea, realizata de dr. C.N. Debie si executata de arh. Tiberiu Popescu, a fost expusa doar de doua ori, o data in sala coloanelor din Palatul Culturii si altadata, in holul Muzeului de Istorie. Speram ca nu s-a distrus si speram sa fie pusa in valoare intr-un fel sau altul.
Am vorbit in randurile de mai sus, despre edificii care, dintr-un motiv sau altul, au disparut fara urme. Desigur, nu le mai putem reinvia. Trebuie sa facem, insa, tot ceea ce se mai poate ca si ele sa ramana in amintirea noastra. (va urma)
Paul D.POPESCU
